Cum sa obtii un grant

 

Cand am fost recent in Muntenegru, m-am cazat la o mica pensiune si am intrebat daca au Internet. „Bineinteles ca da” – si-a facut reclama doamna mare si vesela care tinea pensiunea, dar cand am incercat sa ma conectez, nu functiona.
Am cerut ajutor si ea s-a dus dupa siberianul care locuia cu sotia lui un etaj mai jos. „El stie engleza” – a strigat in timp ce se grabea in jos pe scarile de piatra inghetate.Un tanar scund, vioi si prietenos a intrat si a incercat sa ma conecteze. Dar tot nu a reusit, asa ca am sfarsit afara, pe terasa, singurul loc (in afara de camera lui) unde semnalul wireless functiona. Am stat acolo ore intregi, in pofida frigului si a ploii si m-am informat despre Siberia. Am aflat ca e programator si lucreaza pentru o companie spaniola. Cand l-am intrebat cum reuseste sa faca asta din Muntenegru, mi-a raspuns: „Internet… Skype…”.

Oleg Seveliov este din Tomsk, un oras universitar undeva in Siberia. Stiam de Tomsk din Rough Guide to Russia, editia de anul trecut. Am catat ca inca exista case de lemn ramase in picioare, spre deosebire de Nijni Novgorod, singurul oras de provincie rusesc pe care il stiam si in care guvernatorul lui Putin a avut o politica de demolare a tuturor caselor de lemn.

Tomsk se afla pe ruta TransSiberianului – o calatorie de sapte zile pe care mi-am dorit intotdeauna s-o fac – si se pare ca are cateva milioane de locuitori. Doamna cea durdulie a aparut apoi sa ne serveasca prinzul (varza rece, friptura fierbinte) pe care l-am mincat cu pofta, dar de care prietenul meu siberian nu s-a atins. Mi-a explicat ca maninca doar fructe proaspete, legume, nuci si peste – ceea ce explica de ce arata atat de tinar si sanatos. Mi-a spus mai apoi ca sotia lui este fotograf. Eram de acum conectati la Internet si am putut sa-i vedem fotografiile online; le puteti vedea cu un click aici.

Oleg mi-a spus ca fotografiaza copii romi in Muntenegru si stiam cat de dificila este aceasta sarcina; e nevoie de multa rabdare si de un anume tip de abordare, pentru a putea castiga increderea comunitatii lor, pentru a-i putea fotografia in rutina cotidiana. Or, de fiecare data cand am fotografiat eu insumi copii din aceasta etnie, ei se apucau de interpretat in fata camerei si totul devenea un mare spectacol. Distractiv, dar nu interesant cu adevarat. Cand am vazut fotografiile sotiei lui Oleg, am fost surprins: sunt incredibile, pline de culoare, umor si actiune. Arata viata cotidiana a romilor, aceeasi in Muntenegru ca in intreaga Europa Centrala si de Est.

Mi-am dat seama ca acele fotografii sunt importante pentru ca portretizeaza o minoritate mare si neinteleasa, intr-un fel care nu e nici detasat, nici sentimental, nici senzational (capcanele in care adesea pot cadea aceste tipuri de fotografie). Daca ar fi putut fi vazute intr-un context normal, precum o expozitie, lumea si-ar da seama ca tiganii sunt niste oameni obisnuiti pe care intamplarea ii face sa traiasca intr-o saracie crunta.

Daca privesti cu atentie situatia lor, realizezi ca problema principala tine de accesul dificil la servicii si angajare. Au fost exclusi social, din scoli si afaceri, vreme de generatii, iar pentru a justifica excluderea, ceilalti tind sa dezvolte prejudecati – precum „tiganii vor sa traiasca in mizerie” sau „nu vor sa-si trimita copiii la scoala”. Doar o schimbare de atatudine, o dorinta de a asculta si invata de ambele parti vor putea initia lungul proces al reconcilierii. O alta prejudecata comuna este aceea ca „tiganii nu sunt oameni” si eu cred ca poate fi contestata tocmai prin fotografii ca acestea. stiind ce viata grea ai ca fotograf, am intrebat daca sotia lui Oleg lucreaza pentru cineva. Am aflat repede ca nu este platata sau finantata si ca acest proiect fotografic este facut din pasiune. Am alunecat apoi intr-o rutina veche, legata de ceea ce fac de ani zile: sfatuiesc oamenii despre cum pot sa obtina un grant. Mi-am petrecut o buna parte a anilor ’90 in activitati de strangere de fonduri, iar acum invat mediul de afaceri din România cum sa aplice pentru fondurile structurale europene.

Dupa un timp, am primit un e-mail foarte politicos de la Oleg, in care ma intreba daca voi scrie un articol despre asta, ceea ce fac acum. Exista mii de fonduri in lume si exista o regula de aur care – cred eu – este valabila pentru toate: trebuie sa intelegi care sunt scopurile donatorului. De ce acorda acesta fondurile? Ce spera sa obtina? Este vital sa stii asta pentru ca, daca intelegi scopul lor, poti sa-ti dai seama repede daca proiectul tau se potriveste: il va ajuta pe donator sa-si atinga obiectivele? Daca stii asta, poti decide daca merita sa aplici. Daca raspunsul este da, atunci ai o propunere foarte solida, pe care ar trebui sa o sustii cu determinare: continua sa aplici, chiar daca esti respins in prima instanta. Donatorii sunt intotdeauna in cautarea unor proiecte bune, chiar daca nu fac intotdeauna reclama acestui fapt.

Unii donatori stiu exact ce vor sa obtina si au toate procedurile bine definite, precum si o lista de furnizori incercata si verificata. UE, Banca Mondiala, UNDP si USAID fac parte din aceasta categorie. Poti vedea ce vor printr-o simpla consultare a website-urilor. La modul general, toti urmaresc imbunatatirea conditiilor sociale si economice in tarile in curs de dezvoltare, printr-o uriasa varietate de programe. Marii donatori cred, de asemenea, ca organizatiile nonguvernamentale si de caritate pot transforma fostele state comuniste, la fel cum credeau marii filantropi englezi din secolul al XIX-lea. Cu toate ca ideea nu a fost confirmata in practica, aceasta speranta inseamna totusi ca exista fonduri imense la dispozitia acestor organizatii.

Este important sa realizezi si ca donatorii au mai multa nevoie de tine decat ai tu de ei: fara propuneri si oameni care sa puna in practica proiectele, donatorii nu pot sa realizeze nimic. România are alocate 32 miliarde de euro din fonduri UE si exista acum bani pentru aproape orice fel de activitate economica imaginabila. Din pacate, cei mai multi nu au nici cea mai vaga idee pentru ce sunt alocati acesti bani, ce fel de proiecte sunt dorite si cum sa aplici (fondurile nu au fost promovate cum ar fi trebuit). Drept urmare, aproape toti acesti bani ramin necheltuiti, iar in momentul in care media va realiza cat de multi bani pierde România, va aparea un scandal major. Dar asta este o alta poveste.

Cum ramane insa cu donatorii care nu isi promoveaza public oportunitatile de finantare? In mod surprinzator, acestia sunt numerosi si variaza de la companii si ambasade, la trusturi de familie care sustin o serie de proiecte caritabile pe termen lung sau „pet projects”, poate fonduri care nu au staff-ul necesar pentru a fi promovate sau pentru a evalua un numar mare de aplicatii. Am dezvoltat mai demult un site – www. thelandiswaiting.ro – care lista sute de organizatii donatoare si exista si alte site-uri care ofera un asemenea serviciu. Mai toate ambasadele statelor mari au la dispozitie ceea ce se cheama „fonduri discretionare”, pe care le pot cheltui pe proiecte despre care cred ca le-ar ridica profilul sau vor produce vreo schimbare sociala. Cu aceasta informatie in minte trebuie sa te gandesti ar putea fi proiectul meu interesant pentru ambasada X? De ce ar vrea sa sustina proiectul? Exista vreun potential de publicitate pentru ei? Din experienta proprie, ambasadele vor sustine ocazional proiecte in care cred cu adevarat. Am primit odata un grant al Ambasadei Marii Britanii din Bucuresti pentru a face un film care provoca stereotipiile legate de romi.

Aceasta ma aduce iar la Oleg si la sotia lui. Punctul meu de plecare a fost acela ca fotografiile ei erau importante, prin urmare ar fi trebuit vazute de cei care iau decizii, de ziaristii si de intelectualii din Muntenegru, fiind destul de bune pentru expozitii prin Europa (poate chiar prin lume). Dar cine ar finanta asa ceva? Si cum as fi putut eu sa-i sfatuiesc, avand in vedere ca nu stiam nimic despre donatorii din Muntenegru?

Ceea ce pot sa spun insa este ca se gasesc bani pentru un proiect ca acesta in orice tara in curs de dezvoltare. Marii donatori (ONU, USAID, UE) sunt prezenti in Muntengru intr-o forma sau alta si toti au incercat sa imbunatateasca situatia romilor in tarile in curs de dezvoltare, din nefericire cu un impact scazut.

Dar e posibil ca si procedurile de aplicare sa fie complicate, fondurile lor sa fie directionate catre organizatii mari si stabile (poate s-au creat deja relatii comode) sau ca donatorii sa fie atat de marcati de propria birocratie incat sa ignore adesea proiectele bune, din tot felul de motive gresite (din pacate, asta pare ca se intimpla de multe ori cu ajutorul international). Pentru prietenii mei rusi cel mai bun lucru ar fi sa viziteze ambasada Rusiei la Podgorita, capitala Muntenegrului, si sa ceara un grant. Suspectez ca prima reactie a ambasadei ar fi una de surpriza. Ar spune probabil: „noi nu acordam granturi… nu ni s-au mai cerut niciodata inainte… ne pare rau, nu va putem ajuta”. Reactie previzibila, deoarece multe dintre ambasade nu vor sa se stie ca dispun de asemenea fonduri si adesea nici nu stiu cum sa le foloseasca. Dar nu as renunta. Daca stii ca proiectul este in interesul lor, atunci ar trebui sa continui sa incerci sa-i convingi. Se poate presupune ca, pentru ceva atat de neobisnuit precum finantarea unei expozitii, ambasada rusa ar trebui sa ceara permisiunea Moscovei, iar procesul ar putea dura luni intregi, asa ca e momentul sa treci la pasul urmator: sa aplici la alte ambasade.

As spune ca de departe cel mai greu lucru in obtinerea unui grant este sa incepi si sa-ti pastrezi entuziasmul. Sa nu renunti. Un alt pas neasteptat de dificil este expunerea proiectului intr-o forma scurta, clara si orientata pe obiective. Este vital ca proiectul tau sa aiba un scop cat se poate de clar si tangibil si sa nu il complici cu alte lucruri. Cand oamenii stiu ca sunt fonduri disponibile, tind sa se gandeasca la mai mult decat pot organiza, sperind probabil sa obtina cat mai mult de la donator. Acest lucru este riscant si cel mai bine este ca proiectul sa ramana cat de simplu posibil. Ma surprinde adesea faptul ca multi oameni care fac proiecte interesante nu cred ca sunt eligibili pentru un grant, sau putini oameni stiu de aceste posibilitati de finantare. De asemenea, ma mir cat de multi cred ca intregul proces este corupt (mai ales in estul Europei, unde teoria conspiratiei o duce foarte bine). Dar este incredibil cat de multe granturi exista, cat de multe activitati (sociale, economice, de mediu, culturale, stiintifice) ar putea fi eligibile pentru granturi. Si experienta mi-a aratat ca de cele mai multe ori donatorii se plang ca primesc propuneri invechite si sunt mereu in cautarea unor proiecte noi.

Rupert Wolfe Murray (Consultant)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *