Grea misie, domnilor! La ce foloseste comunicarea europeana?

 

Strasbourg, 22 octombrie 2008. Principalele institutii europene, Parlamentul, Consiliul si Comisia, au semnat un acord de colaborare in domeniul politicii de comunicare. Cu alte cuvinte, o alianta in vederea „vanzarii” cat mai eficiente a Uniunii Europene catre cetatenii sai. Era nevoie, oare, de acest pas pentru o mai buna intelegere a activitatii birocratilor europeni?
Nu-i de ieri, de alaltaieri in perioada imediat premergatoare si in timpul punerii bazelor Comunitatii Economice a Carbunelui si a Otelului, Robert Schuman si Jean Monnet nu prea s-au sinchisit de opinia publica din cele doua state fondatoare, Franta si Germania. Atunci, ei au elaborat si au anuntat intr-o conferinta de presa ce aveau de gand sa faca si gata.

S-or fi gandit ca, daca ar fi informat si intrebat cele doua popoare, ai caror soldati, nu cu mult timp in urma, se luau reciproc in catarea pustii pe tot intinsul Europei, s-ar fi putut sa nu ajunga la un rezultat satisfacator si benefic.

Asa, cei doi oameni politici pur si simplu au pus in fata faptului implinit opinia publica internationala. Astazi, cetatenii din Uniunea Europeana, mostenitoarea CECO, invata despre razboi din cartile de istorie. Un pic mai aproape 25 martie 1957.

La Roma se semneaza cele doua tratate care stabileau cooperarea in aproape toate domeniile de activitate intre tarile Comunitatii Economice Europene.

Continutul tratatelor si forma acestora au fost redactate de catre o serie de experti in toate domeniile, inca de la conferinta de la Messina din 1955 si nu au fost supuse aprobarii publice. Cele doua tratate, cel de infiintare a Comunitatii Economice Europene si cel de colaborare in domeniul energiei atomice – Euratom-, intra in vigoare la 1 ianuarie 1958, fara vreun referendum popular pe aceasta tema.

Lista deciziilor importante in legatura cu viitorul Europei, fara consultarea publica, poate continua.

Si totusi…

In decadele care urmeaza, Europa institutionala se indeparteaza de cetatenii sai, cu toate alegerile europarlamentare organizate din cinci in cinci ani. Alegerile stabilesc reprezentantii cetatenilor in forul de decizie al Uniunii Europene si constituie, de fiecare data, prilej de dezbatere publica pe teme europene.

Astfel, Tratatul de la Maastricht, cel semnat la 7 februarie 1992, a fost supus referendumurilor tarilor membre ale Comunitatii Economice Europene. Rezultatul a fost un pic surprinzator: actul care facea referire pentru prima oara la Uniunea Europeana, dand astfel de inteles ca Europa trecuse cu bine testul de „aventura politica”, a trecut cu chiu cu vai de votul popular.

In Danemarca, de exemplu, nici macar nu a trecut de prima data, el fiind respins de catre danezi in 1992. De abia in 1993 tratatul a reusit sa adune, la al doilea referendum organizat pe aceasta tema, procentajul de trecere. In Franta, acesta a fost ratificat „la mustata”, cu 51,04% din voturi.

Sondajele de opinie facute rapid printre europeni aratau ca majoritatea acestora nu prea stiau ce se intampla dupa zidurile si ferestrele somptuoaselor cladiri ale institutiilor europene.

Scorurile slabe la referendumuri ii fac pe politicieni sa introduca unele modificari in tratat, ca de exemplu: aparitia termenului de „cetatenie europeana”, respectarea principiului subsidiaritatii sau instituirea principiului de codecizie intre forurile europene. Apare, astfel, interactiunea dintre institutii si cetateni.

Si a fost 2005…

Anul prabusirii ideii de Constitutie pentru Europa Unita. Atunci, francezii si olandezii nu au fost convinsi de campaniile de informare cu privire la Tratatul pentru o Constitutie europeana. Documentul in sine avea mai mult de 400 de pagini, singurul mai putin stufos decat Constitutia indiana, care are peste o mie.

Greu de citit si pentru jurnalisti, darmite pentru europeanul de rand. Constitutia americana, la inceputul ei, adica atunci cand a fost redactata de Benjamin Franklin, la 17 septembrie 1787, avea de douazeci de ori mai putine pagini. Si doar sapte articole.

Europenii celui de-al XXI-lea secol nu prea vedeau beneficiile pentru cetatean ale unui asemenea demers politic. Ca atare, 55% dintre francezi si 53% dintre olandezi voteaza impotriva acestui tratat.

Europa institutionala este socata si recomanda o pauza de reflectie. Cum, nu a inteles „vulgul” despre ce e vorba „in propozitie”? Comunicarea catre cetateni devine atat de importanta, incat noua comisie condusa de Barroso are un comisar dedicat: Margot Wallström, responsabil cu relatiile institutionale si strategia de comunicare.

Reprezentanta Suediei se pune pe treaba si rezulta un efort extraordinar la nivel european, bineinteles costisitor, dar care ajunge timid la cetateni. Institutiile europene incep a pune pe locuri fruntase comunicarea catre alegatori. Oamenii incep sa se dumireasca in legatura cu activitatea institutiilor europene si, mai ales, cu impactul deciziilor acestora asupra vietii de zi cu zi.

„Deficitul de democratie” semnalat de doamna Wallstrom se micsoreaza. Consiliul, Comisia si Parlamentul European devin din ce in ce mai transparente. Strategiile de dezvoltare pe domenii sunt supuse atentiei publicului, acesta este chestionat in legatura cu diferite aspecte ale vietii politice.

Europarlamentarii se exprima public, au bloguri – ca si comisarii, de altfel – se editeaza ziare, televiziunea intra cu subiecte europene in casele tuturor. Se pare insa ca nu-i de ajuns.

NU-ul irlandez

Tratatul de la Lisabona trece si el printr-o perioada delicata. Dorindu-se a fi o varianta imbunatatita a celui pentru o Constitutie europeana si mult mai comestibil, zice-se, pentru public, documentul da piept cu un refuz stralucitor in Irlanda, tara care a beneficiat din plin, chiar de la inceput, de statutul de membru al Uniunii Europene.

Criticile ulterioare s-au concentrat pe campania slaba de promovare a acestuia si chiar de comunicarea, in general, a institutiilor europene catre cetatenii sai. Slabiciunile strategiei de comunicare au fost imediat detectate de catre euro-sceptici, care au exploatat la maximum situatia. Acum, Europa intreaga incearca, din nou, sa-si revina.

O picatura

De aproape 20 de ani, Mostra Communication ajuta la explicarea Europei Unite. A inceput ca o firma apropiata guvernului belgian, care dorea ca publicul sa fie informat cu privire la deciziile luate si la impactul acestora asupra vietii de zi cu zi. Apoi a fost inclusa in strategia de comunicare a Uniunii Europene.

Sarcina agentiei, astazi, este de a produce o varietate de reportaje cu privire la politicile europene si rezultatul acestora. Acum, aproape 50 de specialisti din diferite domenii se adreseaza atat institutiilor cat si publicului, cu privire la politicile si deciziile care se iau in cadrul Uniunii Europene.

De la pescuitul oceanic pana la saracie, de la subiecte energetice pana la cele de protectia mediului, cei de la Mostra incearca sa aduca in atentia publica temele europene. Mijloacele sunt dintre cele mai diverse: de la productia de scurte reportaje pe teme date, pana la organizarea de mari evenimente, ca de exemplu Open Days.

Dupa cum se stie, la ultima editie, au participat peste 7.400 de persoane, din toate colturile lumii, nu numai ale Europei. Deja profesionisti ai comunicarii, cei de la Mostra incearca sa traduca „bruxelleza” de lemn intr-o limba accesibila publicului. Mai au insa mult de munca.

Sa revenim

Prin declaratia politica semnata la 22 octombrie de catre Alejo Vidal-Quadras, vice-presedinte al Parlamentului European, Jean Pierre Jouyet, ministru de stat, din partea Consiliului Uniunii Europene si Margot Wallström, vice-presedinte al Comisiei Europene, cele trei institutii se angajeaza sa colaboreze in politica de comunicare.

Sursa: euROpeanul

Grigore Virsta (Redactor, Ministerul Dezvoltarii, Lucrarilor Publice si Locuintelor)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

scroll to top