Dar logica razboiului cistiga teren si in mintile multor politicieni si militari occidentali, care nu mai vad iesirea din criza altfel. Or, o astfel de succesiune, criza-razboi, a mai fost intilnita in istorie, chiar in secolul precedent.
In cel mai recent raport al Agentiei Internationale pentru Energie Atomica referitor la Iran, se spune ca acesta ar fi dezvoltat un „echipament explozibil nuclear”, ceea ce inseamna ca e la un pas de obtinerea bombei nucleare, avind in plus si rachete purtatoare de 2000 de km. S.U.A. a amenintat cu noi sanctiuni economice, desi China si Rusia se opun, armata britanica s-a pregatit de un atac, iar Israelul tace, ceea ce inseamna ca poate sa faca. Ma astept, asadar, la un atac israelian asupra instalatiilor militare iraniene, ceea ce va inflama intreaga zona: Siria (care si-ar rezolva astfel tensiunile interne), conducerea sa fiind alawita, deci siita, Libanul, unde miscarea Hezbollah are plasate mii de rachete, unele cu incarcatura chimica, Teritoriile palestiniene, Afganistanul, Pakistanul, Irakul s.a.
Israelul poate fi tentat spre un astfel de pas nu doar din ratiuni de securitate, ci si datorita faptului ca are probleme economico-sociale interne si, in plus, este ostracizat la ONU, de catre 125 de state, dupa autodeclararea statului palestinian. Dar logica razboiului cistiga teren si in mintile multor politicieni si militari occidentali, care nu mai vad iesirea din criza altfel. Or, o astfel de succesiune, criza-razboi, a mai fost intilnita in istorie, chiar in secolul precedent (vezi deceniile 1930-1940 si 1970-1980). De data aceasta, insa, desfasurarile pot fi mult mai periculoase. America ar produce mai mult echipament militar, reducind consumul, ceea ce ar lovi in cresterea Chinei. Despre Uniunea Europeana nu mai spun, pentru ca are si asa destule probleme. Ceea ce, dupa parerea mea, poate salva Europa este o trilaterala U.E. – Rusia – Turcia, pe care doar Germania a intuit-o si o cultiva foarte bine. In rest, petrolul libian nu este suficient si atunci Marea Britanie si Franta ar putea sa se implice intr-un nou conflict, pentru petrolul Iranului, mai ales ca vor avea alegeri interne, iar criza nu se da dusa.
Ceea ce descriu eu poate fi un scenariu apocaliptic, daca ia amploare, scenariu gindit in amanunt insa in retortele unor elite malefice. Pe de o parte nu am incredere nici in declaratiile lui Benjamin Netanyahu, nici ale conducerii de la Teheran. Israelul are arma nucleara, pe cea cu hidrogen si pe cea cu neutroni, dar Iranul are si el, pe linga potentialul clasic, de pilda, citeva mii de fanatici raspinditi in marile capitale occidentale si inzestrati cu arme bacteriologice, mai precis genti frigorifice pline cu virusi, plus posibilitatea altor atentate, chimice bunaoara. Siria ar reactiona imediat, palestinienii nu mai spun, sprijin militar si diplomatic are cine sa acorde, asa ca razboiul poate deveni o realitate dura, oricum nu va mai exista lipsa de reactie de la atacul impotriva Irakului.
Presedintele Iranului, Mahmud Ahmadinedjad, a calificat in mai multe rinduri intimplarile de la 11 Septembrie 2001 drept „misterioase”, sugerind – si nu e singurul – ca americanii au inscenat un nou Pearl Harbour, pentru a avea un pretext sa atace Irakul, Afganistanul si poate si alte tari din lumea araba, inclusiv Iranul. Problema Americii e ca nu mai are resurse financiare, deficitele americane echivalind cu cheltuielile din razboaiele purtate in acest secol. Iar situatia de pe teren nu da multe motive de satisfactie, nici macar dupa celebra „primavara araba”, care aduce la putere tot fundamentalismul musulman, de data asta prin alegeri libere. In tot cazul, harta politica a lumii musulmane arata ca aceste tari sint conduse fie de dictatori, fie de fundamentalisti.
Dupa Iran, cel mai mult ingrijoreaza Pakistanul, o tara infiltrata de mujahedinii fugariti din Afganistan, divizata etnic, cu un permanent conflict intre puterea militara si cea civila, plina de saracie, cu o demografie exploziva, cu o amplasare geopolitica alarmanta, tot mai prietena cu China si tot mai departe de Statele Unite, care i-au suspendat si ajutorul anual traditional si o tara detinatoare – nota bene – de capacitati nucleare, ca sa nu mai amintim de vechiul sau conflict cu India. In acelasi timp, „The New York Times” vorbeste despre o noua axa Ankara – Cairo, ceea ce poate deveni un pol de putere greu de neglijat si se adauga axei Teheran – Damasc, complicind si mai mult situatia din Orientul Mijlociu.
Grav mi se pare si faptul ca presedintele Israelului, „pacifistul” Shimon Perez, se exprima pentru prima data public in termeni belicosi fata de Iran, ceea ce inseamna ca ceva se intimpla, in timp ce Papa Benedict al XVI-lea vorbeste in Reichtag despre „afinitatea interioara cu iudaismul” si despre faptul ca „mintuirea vine cu adevarat de la evrei”. La fel gindesc si majoritatea americanilor,care isi supraestimeaza puterea si care confunda iudaismul ca religie cu semitismul, sionismul si cu politica statului Israel. Sigur, Israelul are prieteni puternici, dar nimeni nu este infailibil. Mai ales ca in tarile arabe media de virsta se situeaza in jur de 30 de ani, iar noua generatie de musulmani nu priveste deloc cu ochi buni Israelul, mai ales ca e tot mai greu sa-si gaseasca un loc in economiile si societatile de bastina. De aici si emigratia lor masiva in Occidentul imbatrinit, dar inca bogat, unde o parte se integreaza, dar o alta devine militanta pentru cauza Islamului, care nu e alta decit Jihadul, forma lor de globalizare, adica „treceti la Islam si veti fi mintuiti”, ceea ce suna periculos pe fondul desacralizarii marcante a societatilor islamice. Mahomedanii nu fac compromisuri, evreii nu fac compromisuri, crestinismul e tot mai slabit si invadat de culte orientale. Intrebarea e: ce poate iesi de aici?