Bugetul anual comunitar se bazează pe contribuţii din partea statelor membre, nivelul său situîndu-se sub 1% din PIB-ul însumat al acestora. Execuţia bugetară a ultimilor ani a adus în prim plan o serie întreagă de aspecte criticabile. Între altele este vorba despre faptul că sistemul actual de resurse proprii bazat pe contribuţiile statelor membre este şi neechitabil faţă de cetăţeni, şi nedemocratic.
Apoi, în măsura în care impune asupra contribuţiei la UE percepţia conform căreia aceasta constituie o sarcină suplimentară asupra bugetelor naţionale, nu asigură fonduri comunitare suficiente pentru realizarea tuturor politicilor, datorită deficitelor bugetare existente, în special în statele membre mari.
Dintr-un alt unghi de vedere, acelaşi sistem, cu cele patru resurse diferite şi multiple mecanisme de reduceri, este prea complex şi lipsit de transparenţă, de neînţeles pentru contribuabili. Regula unanimităţii în ceea ce priveşte problemele din domeniul fiscalităţii aduce şi ea suficient de multe complicaţii.
Tot sistemului în cauză i se datorează şi inadvertenţele Acordului privind noua perspectivă financiară 2007–2013, încheiat la reuniunea CE de la Bruxelles (dec. 2005); pachetul financiar convenit, cu nenumăratele sale excepţii, pe partea de venituri şi compensaţiile acordate anumitor state membre, pe partea de cheltuieli, este o dovadă clară a prezenţei punctelor slabe. Să spunem că acestea sînt doar unele dintre motivele pentru care recent a fost iniţiată în cadrul Parlamentului European (Raportul A. Lamassoure) reformarea sistemului bugetar comunitar.
Aflată încă în stadiul de propunere, reforma vizează într-o primă etapă (de cca. 4 ani) îmbunătăţirea sistemului de contribuţii naţionale, bazată pe respectarea principiilor egalităţii între Statele Membre (absenţa oricărui privilegiu bugetar), solidarităţii acestora şi demnităţii, dar vizînd şi o prezentare mai simplă şi transparentă a problematicii bugetare, pentru reprezentanţii aleşi şi cetăţeni. Evident, se are în vedere şi stabilirea unei legaturi politice între reforma veniturilor şi revizuirea cheltuielilor, aşa cum este inclusă în Acordul Interinstituţional. Odată parcursă această etapă tranzitorie, abia din 2012 se pare că vom putea dispune de un nou sistem de resurse proprii comunitare.
Principii precum respectarea strictă a suveranităţii fiscale a Statelor Membre, neutralitatea fiscală ori lipsa modificărilor cu privire la ritmul de creştere a bugetului UE, ar urma să se aplice cu rigurozitate. Aşadar, suveranitatea fiscală va aparţine în continuare Statelor Membre, doar că acestea vor putea, totuşi, autoriza Uniunea pe o perioadă limitată de timp (ce poate fi revocată oricînd) să beneficieze direct de o anumită cotă dintr-un impozit.
Prin noul sistem se încearcă evitarea majorării cheltuielile publice generale şi a sarcinii fiscale pentru cetăţeni. De aceea s-a precizat încă de pe acum că, în eventualitatea în care s-ar aloca un venit fiscal vizibil tuturor cetăţenilor, parţial sau în întregime, direct UE, va fi necesară acordarea unei reduceri echivalente într-o altă zonă. Ceea ce este esenţial, în acest context, se vizează ca în a doua etapa să se decidă crearea unui nou sistem de resurse proprii bazat pe un impozit deja perceput în Statele Membre, astfel încît acest impozit să fie, parţial sau în întregime, virat direct către bugetul UE, ca o resursă proprie reală. Putem intui că doar astfel s-ar stabili o legătură nemijlocită între Uniune şi contribuabilul-cetăţean european. (Ziarul de Iaşi, Secţiunea Economic/ p.5, 12 nov. 2007)
