Capitalismul incotro (I)

Pe pietele financiare se vand promisiuni, or, in perioade de criza, riscurile si incertitudinile sunt maxime, de aceea pietele se clatina, bursele tremura la cel mai mic zumzet, si atunci, fara reglementari severe, stabilitatea devine o iluzie. Cine sa introduca aceste reglementari in economia globala?

Cea mai recenta lucrare publicata de Daniel Daianu la Editura Polirom, Iasi, 2009, cu titlul „Capitalismul incotro?”, contine studii, articole si interviuri scrise in ultimii ani, tema lor generala fiind dinamica sistemului capitalist, in contextul crizei economice internationale. Dezbaterile privind mersul capitalismului s-au intetit in intreaga lume, indiferent de formele in care acesta se gaseste in diferite regiuni ale globului, forme a caror diversitate tine de dimensiunea sectorului public in economie, de costurile protectiei sociale, de aspectul real sau formal al separatiei puterilor in stat, de functionarea institutiilor statului de drept sau de alte criterii.

Textele analizeaza competitia actuala dintre diferitele paradigme privind sistemul economic si social capitalist, declinul fundamentalismului de piata, rolul valorilor morale, locul stangii post-comuniste, relatia dintre globalizare si dinamica capitalismului, aspecte privind evolutia din Romania si, nu in ultimul rand, originile si semnificatia crizei actuale.

In prefata lui Radu Vranceanu este constatat un aparent paradox: desi, in ultimul timp, in majoritatea tarilor conditiile de viata s-au imbunatatit, totusi oamenii sunt din ce in ce mai nelinistiti, mai ingrijorati. Paradoxul este explicat prin cresterea incertitudinii generate de ultimele crize financiare si culminand cu instabilitatea extrema de astazi.

Comportamentul aberant al sistemului bancar si al pietelor bursiere a generat un risc de criza sistemica. Guvernele au adoptat politici de relansare, desi multi se indoiesc de capacitatea lor de a rezolva situatia.

Pe de alta parte, si mecanismul de piata a demonstrat ca nu poate garanta obtinerea unui echilibru, nicicum „echilibrele multiple” despre care vorbeste Radu Vranceanu, ca fiind un concept ce poate facilita intelegerea fluctuatiilor economice.

Cert este ca sunt foarte importante anticiparile indivizilor, intregul lor comportament economic, in adancirea sau, dimpotriva, in indulcirea crizei. Tot din prefata mai aflam ca globalizarea financiara are „fara doar si poate, in primul rand, un efect pozitiv”, deoarece orienteaza resursele spre zonele cu productivitate maxima si astfel contribuie la dezvoltarea regiunilor cu capital deficitar.

Ce frumos! Dar foarte discutabil, pentru ca aceste capitaluri voiajere pot pleca peste noapte, si atunci se intampla ceea ce ni se intampla. Pe pietele financiare se vand promisiuni, or, in perioade de criza, riscurile si incertitudinile sunt maxime, de aceea pietele se clatina, bursele tremura la cel mai mic zumzet, si atunci, fara reglementari severe, stabilitatea devine o iluzie. Cine sa introduca aceste reglementari in economia globala? Iata o intrebare la care inca nu s-a gasit raspuns si pana atunci fiecare isi protejeaza-reglementeaza cum poate si cum crede propria piata. In acest caz, unde sunt beneficiile globalizarii financiare?

Se impune, sustine si prefatatorul, o „reglementare inteligenta”, astfel incat autoritatile sa poata evita calea spre un „echilibru defavorabil”. „De aceea guvernantii sunt confruntati cu o decizie dificila: cum sa elimine fluctuatiile excesive, garantand totodata libertatea economica a indivizilor” (p. 10). Crizele contemporane sunt considerate, in buna masura, crize de incredere, generate de „profetiile autorealizatoare” ale indivizilor. Cu alte cuvinte, cand esti pesimist provoci o criza, cand esti optimist realizezi un avant, or mie mi se pare ca tocmai optimismul debordant, irational, speculativ, maladiv si disperat al foarte multor jucatori, chiar dintre cei mai importanti, a generat criza.

O asertiune corecta aici este necesitatea unui comportament moral. Intr-adevar, acesta a fost sublim, dar a lipsit cu desavarsire. Se face trimitere la Mancur Olson si Joseph Stieglitz, care au remarcat o relatie pozitiva intre cresterea economica si calitatea institutiilor in economia de piata. Pai, e un lucru atat de evident, incat remarca e aproape un truism, iar cei doi economisti, la cat sunt de prestigiosi, ar trebui sa gaseasca relatii mai subtile.

Dar sa vedem ce spune domnul Daianu… De la bun inceput, el spune ca intoarcerea la ratiune este necesara. Iar la zeita ratiune? Pai nu ne-a bantuit ea destul epoca moderna? Apoi, despre ce ratiune e vorba? Dupa ce da dreptate unor liberali precum Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek si Joseph Schumpeter in ce priveste virtutile pietelor libere, autorul ne previne sa nu confundam pietele libere cu pietele nereglementate, cu disparitia sectoarelor si a politicilor publice.

Daca as spune ca de aici se intelege ca pietele sunt cu atat mai libere cu cat sunt mai reglementate, as fi acuzat de sofisme. Dar autorul sustine ca „economiile si societatile moderne au nevoie de reglementari si de politici economice pentru ca bunurile publice sa fie furnizate in mod adecvat, iar externalitatile negative sa fie prevenite sau limitate”.

Bun, si ce superinteligenta avem care sa produca respectivele reglementari si politici la nivel global, intr-o economie interconectata? Pentru ca nu cred ca mai are mare relevanta sa vorbim despre „economii si societati” (fie ele si moderne), adica la plural. Mai pertinenta devine analiza aplicata economiei si societatii globale, care devin o realitate. Dar asta autorul nu o face.

Ni se mai spune ca e nevoie de eficientizarea serviciilor publice pentru a se evita risipirea resurselor (de acord, ca sunt resursele noastre) si de un reper moral fara de care totul se impotmoleste. Intrebarea e cine sa furnizeze acest reper moral: statul, guvernul, politicienii? sunt ei mai morali decat indivizii liberi actionand pe piata? Ma tem ca nu. Dl Daianu este impotriva privatizarii tuturor utilitatilor publice si, in general, impotriva „grabei cu care s-a facut privatizarea”.

Eu cred ca incriminabil e mai curand modul cum s-a facut privatizarea. Prin aceste luari de pozitie, domnia sa paraseste campul liberalismului, devenind in cel mai bun caz un fel de social-liberal, poate un adept al celei de-a „treia cai”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.