Exista un primat al comunitatii fata de individ, definit in primul rind ca un mostenitor al trecutului, care la zamislit intr-un anume fel. Stramosii sint vii in noi. Fiecare comunitate si fiecare persoana are propria istorie, propria cultura specifica si aceasta merita privilegiata.
„A fi modern inseamna a fi antimodern„. (Marshall Berman)
Respectul identitatilor si al culturilor, spiritul comunitar, dezacordul fata de ideologiile progresului, critica rationalismului si a pretentiei sale de universalitate, iata citeva caracteristici ale unei sensibilitati politice contemporane in care se regasesc tot mai multi si care isi cauta si la noi un loc binemeritat pe esichierul politic. Aceasta miscare a luat nastere inca din secolul al XVIII-lea, opunindu-se iluminismului, conceptiei individualiste ca vehicul principal al liberalismului. Lupta impotriva valorilor „Luminilor” se duce de atunci cu tot mai multa determinare, luind expresie politica in partidele crestin-democrate, crestin-sociale, conservatoare sau populare.
Aceasta conceptie prezinta societatea ca pe un organism viu, continua sa creada ca Dumnezeu a „pus fiecarui neam randuiala si semn„, deci apara identitatile nationale sub asaltul globalizarii, identitati ce se definesc in termeni juridici si politici functie de o istorie si o cultura comuna si, de multe ori, o religie anume. Sint pretuite adevaratele valori ale vietii omului – dincolo de materialismul grosier si consumerismul desantat al modernilor -, ale sufletului si ale spiritului, lumea aceasta nefiind singura imaginabila. Nu sunt iubite revolutiile, dar se apreciaza ca schimbarea ordinii sociale instalate este uneori necesara, pentru a se asigura evolutia si/sau a se evita un dezastru.
Desigur, toate acestea releva o anumita conceptie despre om. Pentru acest tip de gandire politica, individul nu are sens decit in si prin comunitate, el exista doar in particularul concret, si nu in universalul abstract. Trebuie deci privilegiat ceea ce distinge, dar reuneste oamenii, ceea ce le confera identitate si ii apropie de Dumnezeu. Chestiunea identitara nu a disparut odata cu Enciclopedia lui Diderot si d’Alambert, care a oferit o definitie iluminista natiunii, potrivit careia aceasta ar fi „un numar considerabil de populatie, ce locuieste un anumit spatiu, inchis in anumite limite si care se supun aceluiasi guvernamint„. Nimic despre istorie, cultura, limba sau religie nu e cuprins aici. Definitia a consacrat o lume a „cetateanului”, lipsit de particularitati, „liber” si „egal”, supunindu-se unui anume guvernamant dintr-o tara oarecare.
Aceasta definitie a natiunii nu exprima o realitate sociologica sau culturala, e antiistorica si areligioasa. Incercind sa elibereze individul, de fapt, l-a insingurat si l-a alienat, i-a rupt radacinile. Or, potrivit lui Iohann Gottfried von Herder, fondatorul nationalismului ideologic, si in opozitie cu Kant, natiunea este un fenomen natural, un organism viu, inzestrat cu un suflet si cu un geniu propriu, ce se exprima intr-o limba anume. Natiunea e ca un arbore, care mi se pare un simbol potrivit pentru aceasta miscare, un arbore cu radacini bine infipte intr-un pamint sacru si care-i hraneste toate ramurile, toate frunzele, toate roadele. Separate de trunchi, acestea din urma se usuca. Deci oamenii nu exista decit prin natiune. Aceasta unitate omogena a comunitatii dateaza de cind omenirea. Ea are o personalitate, un caracter, un specific ce se cladesc in istorie. Nationalismul este inca viu si determinant, dincolo de excesele din secolele al XIX-lea si al XX-lea.
Exista un primat al comunitatii fata de individ, definit in primul rind ca un mostenitor al trecutului, care la zamislit intr-un anume fel. Stramosii sint vii in noi. Fiecare comunitate si fiecare persoana are propria istorie, propria cultura specifica si aceasta merita privilegiata. Fiecare comunitate culturala are ceva unic. Cetatenia nu reprezinta decit o categorie juridica, creata artificial. Un bun purtator de cuvint intelectual al miscarii, aflata la putere in multe tari civilizate, ar putea fi Alain Finkielkraut in Franta sau Daniel Bell in Statele Unite. De asemenea, chiar Angela Merkel afirma recent ca multiculturalismul a esuat, iar acest fapt este vizibil si in alte tari, in Franta, bunaoara.
Diferentialismul cultural – dimpotriva – revendica, cum arata Claude Lévi-Strauss, pentru fiecare cultura, anumite obiective morale, o originalitate inimitabila si incomunicabila, antiuniversalista si antiumanista, valori estetice si spirituale ce dau un anumit farmec vietii, din care se nasc creatiile adevarate. Aceasta este valabil pentru toate varietatile de comunitarianism si neoconservatorism actuale. Pentru Daniel Bell, „a spune ca Dumnezeu e mort e totuna cu a spune ca societatea e moarta„. Modernismul nu a facut decit „sa deplaseze centrul autoritatii dinspre sacru spre profan„. Iluminismul este incapabil sa ofere „un ansamblu transcendental de valori ultime, sau macar de satisfactii in viata cotidiana„. Nimic nu poate inlocui religia ca forma de constiinta a societatii. Or, societatea capitalista actuala a abandonat-o, asa cum a abandonat orice morala sociala sau transcendentala, inlocuind-o cu o contra-cultura hedonista, in care se pierd valorile sociale.
