Cui i-e frică de Uniunea Europeană?
~ sau despre o mare Umbrelă mai la îndemâna tuturor ~
De peste jumătate de secol, ceea ce se cheamă astăzi – poate prea pretenţios şi triumfalist – Uniunea Europeană a pendulat tot mereu, pe de-o parte, între basmul idealist bun de adormit copiii şi, de cealaltă parte, un instrument pragmatic prin care globalizarea capitalistă să se poată îndeplini fără prea mari oprelişti în partea de lume cea mai supusă în trecut răzmeriţelor, războaielor, utopiilor social-politice şi urilor de tot soiul. Astăzi, celor mai tineri, mai cu seamă în România, le vine anevoie să dea crezare felului în care, parcă de la sine, arată construcţia comună a popoarelor europene şi, totodată, că nu există, de fapt, alternativă viabilă pentru o ieşire onorabilă de sub zodia conflictelor, xenofobiilor, revoltelor şi efectelor auto-distructive.
Din păcate, sau din fericire, asta rămâne de văzut, n-avem încotro, dar pe toţi cei prea încrezători sau prea sceptici, s-ar cuveni, inevitabil, să-i dezamăgim copios. Ceea ce a fost cunoscut iniţial sub numele de „Comunităţile Europene”, iar astăzi se cheamă pe scurt „UE” este rodul unui proces extrem de îndelungat şi întortocheat, chiar din punctul de vedere al celor mai răbdători dintre observatorii acestui proces. Abia la 13 decembrie 2007, în unanimitatea lor, liderii UE au semnat noul tratat cu valoare constituţională unică, botezat ulterior în mod generic „Tratatul de la Lisabona”, după numele capitalei unde s-a reuşit închiererea negocierilor privind viitorul Europei. Tratatul cu pricina modifica, de fapt, tratatul iniţial semna iniţial la Roma în 1957, continuând tratatele Comunităţilor Europene în vigoare şi în prezent, fără a le înlocui pe acestea. Partizanii cristalizării şi ai consfinţirii intrării în vigoare la 1 decembrie 2009 a acestui nou tratat capital au urmărit să pună la dispoziţia milioanelor de cetăţeni europeni un nou cadru legal precum şi instrumentele juridice obligatorii pentru ca, în noul secol XXI, Europa să poată face faţă mai convingător sfidărilor viitoare şi pentru a răspunde mai rapid şi mai adecvat aşteptărilor din partea sa. Stim ca in Romania nicio autoritate importanta interna sau vreun post de televiziune nu face vreun efort de explicare si de lamurire a schimbarilor dramatice ale integrarii care abia a inceput atunci si pe care ar fi trebuit sa le faca si Romania, incepand din ianuarie 2007. Acest handicap si sensul profund neeuropean- ca sa nu spunem mai mult – in care se complac multi dintre liderii autohtoni nu ar merita sa reprezinte un factor de inhibitie si nicio fran ain calea necesarei schimbari de mentalitate care, mai devreme sau mai tarziu, va afecta si tara noastra.
De ce e oare nevoie de o Europă mai democratică sau mai transparentă?
Chiar dacă pe unii dintre români îi poate surprinde sau nu, de decenii întregi se vorbeşte în Uniunea Europeană despre un veritabil deficit de democraţie. Aceasta s-a întâmplat pentru că Parlamentul European nu s-a constituit niciodată într-o instanţă de subordonare a celorlalte numeroase instituţii europene, cu atât mai puţin a parlamentelor naţionale din Europa. Este adevărat că, de mulţi ani deja, cetăţenii îi pot alege în mod direct pe parlamentarii europeni care să îi reprezinte. Pe de altă parte însă, barierele de informare şi de comunicare între cetăţenii înşişi şi reprezentanţii lor delegaţi în Parlamentul European au rămas valabile şi chiar, în unele ţări, s-au adâncit. Nu este mai puţin adevărat că şi aşteptările cetăţenilor au fost, de multe ori, poate mai mari decât puterea concretă a oricărei instituţii ar fi reuşit să acumeleze şi să manifeste în viaţa de zi cu zi.
Mulţimea de tipuri de probleme cărora trebuie să le facă faţă parlamentarii europeni s-a extins cu fiecare an, cu fiecare lună ce a trecut: de la drepturile consumatorului până la probleme legate de salvarea mediului înconjurător. În fond, Parlamentul European nu avea cum să fie un panaceu universal, iar continua mărire a numărului său de membri n-a fost proporţională cu îmbunătăţirea gradului de expertiză sau cu creşterea competenţelor sale ca instituţie. Funcţionarea sa a continuat tipul de scenariu inventat de Revoluţia Franceză din 1789, cu diviziunea teatrală şi simbolică între stânga şi dreapta, între conservatori şi anarhişti, ceea ce ne dovedeşte că Europa a rămas mai departe captivă ideilor cândva avangardiste ale lui Rousseau. Între timp, nu s-a descoperit însă nicio altă soluţie-miracol faţă de ideea democraţiei parlamentare, aşa că Europa a continuat să se bazeze pe ideile iluministe de odinioară, iar Parlamentul European n-a făcut nici el excepţie de la această subordonare, unei „ordini caporalizate” de dezbatere şi luare a deciziilor, cum ar fi spus filosoful Edgard Morin.
Conform modului in care arata acum, constructia europeana asa cum a fost fixata juridic si adminsitrativ pana in prezent, este departe de a fi un model de perfectiune angelica pe pamant, dar reprezinta, totusi, un compromis practic, dovedit un antidot acceptabil in raport cu spectrul unor noi posibile rafuieli si lupte intestine care sa fi dat apa la moara mai ales adversarilor mai vechi sau mai noi. Prin noul tratat constituţional, iniţiatorii au urmărit, în principal, ca Parlamentul European, odată cu parlamentele naţionale, să dobândească un rol mai puternic, în cadrul căruia cetăţenii să deţină în mod potenţial mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care să definească mai clar ce este de făcut în fiecare etapă mai importantă, atât la nivel european, cât şi naţional, şi mai ales de către cine anume !
1. La vremuri noi, poveri înzecite
Astfel, în primul rând, pentru prima oară în istoria sa, Parlamentul European va primi atribuţii mai largi privind: adoptarea legislaţiei, bugetul Uniunii Europene şi formularea acordurilor internaţionale. Şi până acum, corpul parlamentarilor europeni deţinea în anumite domenii specifice un rol relativ important în cadrul aşa-numitei „proceduri de co-decizie”, alături de executivul UE – Comisia Europeană, în cadrul mai complex al elaborării politicilor europene majore. Totuşi, membrii Parlamentului European se puteau manifesta mai mult drept vectori de influenţă şi ghizi, în sens mai larg, ai întregului angrenaj privitor la hotărârile semnificative pe care le lua, în final, reuniunea şefilor de state şi guvern, cunoscută sub numele de Consiliul European.
De acum înainte, mutaţia cea mai spectaculoasă pe care o aduce textul noului Tratat de la Lisabona se referă la stabilirea unei poziţii de egalitate între Parlamentul European, pe de o parte, şi Consiliul Uniunii Europene, de cealaltă parte (denumit neoficial „Consiliul de Miniştri” sau „Consilium”). Altfel spus, componenta reprezentării grupurilor mari de interese publice ale cetăţenilor ar urma să-ţi găsească o reprezentare mai consistentă şi mult mai directă decât până acum, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene. Nu trebuie, aşadar confundat, Consiliul Uniunii Europene, cu puteri legislative, nici cu reuniunile periodice ale liderilor comunitari (Consiliul European) şi, cu atât mai puţin cu Consiliul Europei, organism pan-european care continuă să funcţioneze în mod separat la Strasbourg şi care îşi subordonează, după cum se ştie şi în România, CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului). Schimbarea despre care am vorbit ar trebui să reflecte în practică posibilităţi mai ample şi mai frecvente cu pături largi ale populaţiei europene şi să corecteze din mers deficitul democratic de care era, până acum în mod curent acuzat, Parlamentul European. Ce va fi in practica, vom vedea !
Evident, calitatea şi, mai ales, îmbunătăţirea hotărârilor pe care le vor lua aceste instituţii va depinde în mare măsură de calitatea caracterelor şi de expertiza membrilor care ajung să îi reprezinte pe cetăţenii europeni în cadrul acestui for. Mai exact, cu cât alegerea parlamentarilor europeni ar rămâne un proces mai mult formalist şi o expresie a unor simple frustrări ori resentimente populiste, cu atât rezultatul final al procesului de luare al deciziilor nu va dobândi suficientă legitimitate şi consistenţă pe termen mediu şi lung. Capitala Europei se muta pe de-a intregul la Bruxelles (o data pe luna, la Strassbourg), iar suveranitatile nationale, inca vigilente si vanitoase, deopotriva, trebuie sa se redefineasca si ele din mers.
2. Unitatea deciziilor Europei ca diversitate înţeleasă
O altă noutate demnă de interes este legată de posibilitatea unei mai adânci implicări a parlamentelor naţionale la acţiunile avute în vedere de Uniunea Europeană, îndeosebi graţie instituirii unui mecanism inedit care le permite acestor parlamente să se asigure că implicarea respectivă are loc doar atunci când se pot obţine rezultate mai bune ale deciziilor la scară comunitară, conform „principiului subsidiarităţii”. De menţionat că principiul respectiv (filosofic vorbind, de origine federalista si personalista) înseamnă, în ultimă instanţă, luarea fiecărei decizii cât mai aproape de cetăţean. Cu alte cuvinte, este vorba de o reducere a procedurilor birocratice şi o aplicare mai flexibilă în raport cu momentul şi tipul aşteptărilor de rezolvare a problemelor cetăţenilor.
Pe lângă acest nou mecanism de cooperare, prin adoptarea Tratatului de la Lisabona se urmăreşte, în ultimă consecinţă, întărirea rolului Parlamentului European ca atare, inclusiv printr-o apropiere mai sensibilă a parlamentelor naţionale faţă de rezultatele finale ale actului de legiferare şi creşterea de ansamblu a indretptatirii publice (legitimităţii) deciziilor majore ale Uniunii Europene, ca întreg. Pe scurt, o parte şi mai semnificativă a alegerilor şi hotărârilor pe care le fac principalele instituţii UE va ţine de de prerogativele ultime ale Parlamentului European în vederea unei mai bune echilibrări şi armonizări la nivel comunitar. Pe de altă parte, însă, pentru a nu fi ştirbite în vreun fel identităţile sau mândriile naţionale/regionale din fiecare Stat Membru UE, a fost gândit un mecanism de colaborare care să poată lua pulsul nevoilor din fiecare ţară şi să se asigure un nivel mai ridicat de consultare şi participare al cetăţenilor interesaţi, în raport cu hotărârile ce urmează să afecteze soarta întregii Europe. Rămâne, evident, de văzut cum se vor adapta în practică parlamentarii din ţările membre la acest nou tip de cooperare şi dacă, în acest mod, se va reuşi captarea unui interes sporit din partea publicurilor-ţintă atunci când vor fi să se adopte noi decizii comune cu valabilitate unitară.
3. Departe de uşile închise ori cum să ne facem mai bine auziţi
Un alt punct crucial care a fost statuat se referă la posibilitatea ca prin iniţiative comune a unor grupuri mai mari de un milion de cetăţeni din diferite State Membre UE, să se poată solicita Comisiei Europene prezentarea unor noi propuneri politice de stringentă actualitate. Altfel spus, prin această măsură prevăzută în textul tratatului, se are în vedere ca democraţia participativă şi activă să crească mai mult ca intensitate şi impact la scara întregii Europe. În actuala etapă, are deja loc o consultare publică privind modalitatea de formare şi validare a unor asemenea iniţiative. De sperat ar fi ca – prin intervenţia unor grupuri mai ample de cetăţeni – să crească nu numai gradul de exprimare democratică directă, ci şi racordarea mai înţeleaptă a politicilor publice promovate faţă de nevoile concrete ale unor grupuri mari de cetăţeni participanţi. Vom avea de observat daca multiplicarea numarului de persoane convocate sa-si exprime optiunile astfel aduce si cat anume mai multa transparenta, clarviziune, selectivitate, lipsa de egoism sau de interese eminamente mercantile. Ori poate degenera intr-un demagogism gaunos su cu un usor iz bolsevic- consumist pur si simplu. Ceea ce ar fi cam departe fata de nobilele scopuri enuntate generic.
4. Departajarea sarcinilor stimulează (în principiu!) lucrul în echipă
O altă chestiune pe care noul document ambiţionează să o rezolve se referă la stabilirea mai clară a relaţiei dintre Statele Membre UE şi angrenajul instituţional al Uniunii Europene. În mod practic, este vizată o clasificare mai riguroasă a competenţelor decizionale şi implicit o atribuire mai strictă a responsabilităţilor pentru fiecare factor sau resort care ia parte la actul decizional. Până acum, datorită faptului că Preşedinţia Uniunii Europene se schimba la fiecare şase luni, iar uneori aceasta era inevitabil atribuită şi unor state mici, s-a resimţit o anumită dispersie sau chiar confuzie în privinţa rolurilor jucate de diferiţii protagonişti ai jocului decizional. Mai mult decât atât, nu a existat întotdeauna posibilitatea unei armonizări ideale între agenda guvernelor statelor care deţineau Preşedinţia UE, pe de-o parte, şi conducerea Comisiei Europene, pe de altă parte. Alteori, atunci când au existat critici foarte dure faţă de activitatea Comisiei Europene, s-a ajuns în timpul mandatului Santere chiar la demiterea Comisiei printr-o hotărâre istorica a Parlamentului European. Aceste aspecte erau probabil inevitabile „boli de creştere” ale UE ca instituţie matură şi coerentă. Totuşi, cel mai deranjant pentru cetăţeni, dar şi pentru partenerii sociali (patronatele şi sindicatele), erau paralelismele, suprapunerile sau, uneori, chiar concurenţa neloială între liderii diverselor instituţii-cheie implicate. Pe de altă parte, la nivelul opiniei generale, majoritatea observatorilor acceptă, de principiu, faptul ca Germania şi Franţa să continue să reprezinte aşa-numitul motor al Uniunii ca întreg. Totuşi, prin înnăsprirea poziţiilor anti-UE ale conservatorilor şi ultra-conservatorilor britanici, în ultima perioadă, rolul de balans jucat de Marea Britanie a crescut ca pondere şi semnificaţie. Cu atât mai mult era aşadar necesar ca transformările legislative incorporate în noul tratat să limpezească odată pentru totdeauna nivelurile de competenţă şi să facă, în ultimă instanţă mai flexibil şi mai coerent actul de legiferare şi guvernare comună al Uniunii Europene.
5. Intră cine merită, rămâne cine poate?
În fine, noul tratat certifică în mod explicit posibilitatea ca un Stat Membru să se retragă din componenţa UE. Evident, este o posibilitate mai degrabă teoretică, dar ea a fost inclusă întrucât, în cazul unor neînţelegeri prea mari între conducerea UE şi un anumit Stat Membru, cum a fost la un momendat situaţia tensionată cu Austria ( in scurta guvernare nationalista Haider) sau cu Grecia ( in timpul crizei macedonene), să poată exista posibilitatea legală a presiunilor sau a sancţionării în acest mod radical a unui guvern care nu s-ar conforma politicilor comunitare. Această prevedere poate fi interpretată şi invers, ca în cazul unui referendum unde s-ar vota negativ, precum conservatorii au şi propus în Marea Britanie, să existe calea legală a renunţării la apartenenţa statului respectiv la UE.
În cele de mai sus, n-am facut decât să schiţăm fugitiv câteva dintre schimbările potenţial importante pe care le aduce în curtea fiecăruia noul tratat, chiar dacă acesta nu se ridică îndeajuns la nivelul aşteptărilor celor care au participat din diverse posturi la Convenţia pentru viitorul Europei, desfăşurată cu câţiva ani în urmă pentru întrunirea compromisului pe care îl avem pe tavă astăzi. Într-adevăr, meniul este poate cam firav şi cam execesiv de cosmetizat, dar schimbările câte sunt ar putea face o diferenţă şi pentru România, măcar în următoarele decenii. Cel mai de preţ ar fi să vedem dacă aceste pietre de temelie ar putea genera sau nu o Europă cu adevărat mai transparentă şi mai dinamică din punct de vedere al aşteptărilor celor mărunţi şi nevăzuţi seară de seară la marile canale media. Dar examinarea acestor schimbări şi a consecinţelor lor principale, cu o proximă ocazie.
