Dictatura economica cu parfum de libertinaj
sau vant de sperantza la camera de reanimare – ce alegem?
Primul numar al versiunii in limba romana a revistei “FORBES” gazduieste un intreg dosar consacrat evaluarii sanselor de iesire din criza economico-financiara actuala, plecand de la un studiu al McKinsey Global Institute, publicat la finele anului 2008, comentat in mare parte de presedintele companiei Leadership Development Solutions, Dl Radu FURNICA si de Regional CEO Greenfields Insurance Central Europe ING Group, Dna Violeta CIUREL.
In binecunoscuta maniera anglo-saxona, analiza rezumata succint si deosebit de clar de Mihaela PANTEA parcurge toate fazele evaluarii posibile asupra recesiunii, de la euforia vizionarista la scenariul sumbru al unei recesiuni pe termen lung, sintetizata elocvent sub formula de tip umor englezesc: la pamant, dar inca vii. Fiecare poate citi cele patru scenarii pe scurt in cadrul revistei (pp. 15-20), asa ca ma voi limita la cateva observatii de ordin specific, cu referire mai ales la ceea ce lipseste din analiza publicata de “Forbes”.
1. Nu exista nici un fel de interes temeinic de reliefare a izvoarelor profunde ale crizei financiare in curs, asupra realismului sau artificialitatii crizei ca atare. Pur si simplu, stadiul crizei este prezentat mai degraba ca o inerentza, ca o fatalitate si, vorba cuiva, asta e si n-ai ce-i face! Analistul Radu FURNICA introduce in comentariul sau conceptul de “economie a lacomiei”, care a fi putut genera actualele stari de fapt, dar o disociaza foarte transant de economia de piata, care in UE, dealtfel, se pretinde de la bun inceput o „economie sociala de piata”. Desi cam tardiv, comentatorul are meritul sa denunte acum deschis ceea ce el numeste extrem de expresiv: “o economie a sarlatanismului imbracat in sofisticate buzz-words”. Pana mai ieri insa daca te-ai fi luat de vreun guru al funky-biz-ului sau ceva de acest gen riscai sa fi lapidat in arena leilor, nu alta! Din pacate, in spatiul comentariului nu a existat locul pentru o analiza mai adancita a temeiurilor consumismului actual, care era evident ca, cel putin intr-o tara ca Romania, nu aveau cum sa conduca la un alt final mai roz decat cel spre care ne indreptam. Este evident ca in Romania si la romani comportamentele zise de piata nu aveau cum sa conduca la vreun happy-end. Le numeste partial, de fapt, autorul, care se fereste insa sa moralizeze pe cineva: nesabuintza, consum de dragul consumului si ar fi putut aduaga cu prisosintza multe altele: exhibitionism gaunos, vanitate dezlantuita, plictiseala snobistica, post-modernism retardat (explozia moftangism-ului, burta-verzimului caragialesc de vitza noua) etc etc. Comentariul analistului pune, totusi, degetul pe I cand sustzine explicit ca ne aflam in Romania in fatza unui “blocaj organizatzional” si decizional, pentru care insa nimeni nu este dispus sa isi asume raspunderea politica sau administrativa. Radu Furnica are meritul ca prefigureaza deja destul de clar inceputul unei noi dictaturi, mult mai insidioasa si mai perfida. Probabil ca aceasta se va instaura treptat si in alte state europene sau nu. Dar daca “libertinismul democratiei” cum ii spune eufemistic autorul (ca sa nu-i zica de-a dreptul sminteala libertinajului si concupiscentzei netzarmurite) n-a dat roadele echilibrului si prosperitatii scontate de multzi sau pentru mai multzi, nu era firesc sa-i revina – iar si iar – in mustatza sau pe sub mustatza ranjetul celebru Dlui Iliescu, cunoscutul nostru specialist in revolutzii si probleme si mai ales crize globale ?!?
2. Studiul amintit pretinde ca insesi principiile sistemului financiar-bancar ar trebui reformate din temelii, dar este vadit faptul ca premisele unei asemenea schimbari cu actuala extractie sociala si morala a rechinilor din sistemul bancar nu are cum veni pe strada noastra. Purtatorul de cuvant al disidentzei din Cehoslovacia anilor ’60-’70, mentorul spiritual al fostului presedinte Havel, stabilise cu argumente extinse ca Europa isi pierduse inca de pe atunci Sufletul, in favoarea extazului tehnologic atotputernic si a magiei consumismului. Acum nu este nimic nou sub soare, culegem doar roadele si atat, unei perioade prelungite de abandon moral si frazeologie bombastica, apta sa camufleze alienarea si vidul de idei si proiecte spirituale. Nici cu oameni animatzi de principii gen “sa se revizuiasac totul, dar sa nu se schimbe nimic”, dar nici cu anarhisti exaltat-bolivarieni tip Chavez, nu exista deocamdata premise viabile, nici macar pentru un scenariu “optimist moderat”. Mishuna prea multi pescuitori in ape tulburi in asemenea contexte de debusolare ca sa putem crede ca, aproape de la sine, noile sisteme de reglementare si supraveghere statale vor fi panaceul universal, in absentza unei schimbari de ordin etic si deontologic global. Oricat de utopic ar parea la prima vedere, nu intamplator Radu Furnica pune problema necesitatii adoptarii a ceea ce el numeste o Carta a activitatii umane. Se spera, altfel spus, ca in acest mod, Increderea in rostul schimbarii ar putea lua locul suspiciunii grosier stratificate sub epiderma multora dintre decidentzi. In pana de arhetipuri regeneratoare, nemaifiind la ora marilor constructii simbolice sau proiecte restructurante gen Natiunile Unite sau Ideea Europeana cum o concepusera federalistii si personalistii anilor interbelici, ne este greu sa ne imaginam in practica o asemenea oportunitate. Ar merita, cred, neaparat, asociata o gandire pragmatica precum cea propusa de Managementul Cunoasterii (Knowledge Management) prin celebrul mentor de talie mondiala Douglas Weidner (vezi www.kminstitute.org sau www.knomacons.ro), recent patrunsa ca miscare activa si in tzara noastra pentru ca aceste gene de principii generoase sa poata prinde radacini si in mintzile managerilor autohtoni. In plus, organismele europene de reglementare cum este, de pilda, DG Concurentza al Comisiei Europene, se afla acum sub o puternica presiune din partea companiilor multinationale, dar, in paralel, si a statelor nationale cu tendintze dirijiste, pentru a mai salva ceea ce ar putea fi salvat – fara sa isi puna insa in mod serios problema neutralizarii toxinelor acumulate in sistem, tocmai din cauza unei globalizari prost asimilate. Este limpede ca nici un Tiers-Mondisme umanitarist, promovat de grupul de la “Le Monde Diplomatique”, nebazat pe posibilitati economice realiste nu a reusit sa reprezinte o altenativa pana acum, dar el a semnalizat cel putin directiile infectziei care se generaliza treptat, iar, in unele privintze, chiar a avut dreptate (a se vedea cazul “irakizarii Mexicului” despre care vorbeste si cartea lui Sam Quinones, prezentata recent de revista “Foreign Policy”/ martie- aprilie 2009 sau al disolutziei statale de tip pirateresc din Somalia – vezi “Somalia: Economy withoute a State”, 2003)
3.Oricate scenarii si apeluri teoretice am invoca, este la fel de clar ca publicul asteapta prefigurarea unor solutii precise de viitor. La acest capitol, studiul mentionat este mai mult decat evaziv, deoarece simpla evocare unor noi modele de a face business, ca si invocarea declamativa a urgentzei restructurarii industriei nu prea poate consola pe nimeni. In plus, cum evidentziaza si Violeta CIUREL, riscurile politice legate de seria de nationalizari, exproprieri, schimbari frecvente ale legislatiei, restrictzionarea repatrierii profitului sau a capitalului se va extinde si asupra statelor care erau pana de curand cu grad zero de risc. Autoarea citata incearca in paragraful final sa mentzina un anume ton optimism asupra viitorului, dar in ceea ce priveste argumentele concrete, articolul se opreste brusc. Ca si colegul sau roman, directoarea firmei de asigurari olandeze sfatuieste guvernele sa-si „opreasca comportamentele nocive si sa instituie noi reglementari”, dar evident ca nu in directzia ultra-protectionismului national tip Sarkozy, ci tocmai a unei mai solide capacitati de flexibilitate si adaptare inteligenta la necesitatile mediului economic inca sanatos, viabil.
Ne aflam, dupa anii ’30-’40 ai secolului trecut, la o noua rascruce de vanturi si nu avem cum intui in ce directie va sufla duhul schimbarii. Dupa atata de-reglementare economica, propovaduita ritos si laxism moral “inevitabil”, cine se va stradui sa construiasca si mai ales sa convinga in mod democratic asupra nevoii de respectare a lor? In ce directie o vor lua bursele si bancile dupa atata vertij al virtualului banesc si a cresterilor gen “papusha gonflabila” din reclamele tv? Iar dupa trambitzarea triumfalista a apostolatului globalizarii, cine va fi in stare sa regleze conectarea economiilor dezvoltate cu cele emergente in termeni de mai mult bun simtz si mai putzina rapacitate a celor bogatzi si resentiment al celor dezmoshtenitzi ai sortzii?!? Ma tem ca nici Phitya, Mafalda sau Urania nu ne-ar putea informa asupra acestor dileme si doar cei ce vor supravietzui fizic acestor ani vor avea candva parte de un raspuns.
