Am fi nedrepti, cum fac unii, sa acordam toate meritele privind anticiparea crizei lui Nouriel Roubini. Au mai existat specialisti care au prevazut cel putin anumite manifestari ale crizei si din care Roubini chiar s-a inspirat. Este vorba despre Robert Shiller, profesor la Yale, care semnalase de mult pericolul formarii unui balon speculativ pe piata actiunilor, despre Raghuram Rajan, profesor de finante la Universitatea din Chicago, care a avertizat asupra gradului prea mare de indatorare si a riscurilor adiacente, despre James Grant, care criticase Rezerva Federala pentru crearea unuia dintre „cele mai mari baloane de sapun ale creditului ieftin„, despre, William White, Nassim Nicholas Taleb, Stephen Roah, David Rosenberg si alti analisti financiari si specialisti din interiorul sistemului. As adauga o mentiune speciala pentru cunoscutii economisti Maurice Obstfeld si Kenneth Rogoff, care au atentionat asupra lipsei de sustenabilitate a actualelor deficite de cont curent ale Statelor Unite.
Si lista ar putea continua. Cu toate acestea, avertismentul acestor specialisti nu a fost luat in seama, ceea ce spune multe despre „respectabilitatea” recenta a stiintei economice. Toti au asteptat ca pietele sa se autoregleze, cum ii invatasera liberalii, teorie in care crizele economice nu-si gasesc locul. Nouriel Roubini readuce crizele in centrul cercetarii economice. Conform lui, crizele reprezinta regula in sistemul economic, si nu exceptia, ele fac parte din genomul capitalismului, trecand in special prin umflarea artificiala a valorii activelor si a creditelor. Ele sint ca uraganele.
Criza actuala a fost si efectul excesului de risc al operatorilor financiari, in conditiile dereglementarii si nesupravegherii pietelor, ca si a supraindatorarii la toate nivelele, deci o criza de solvabilitate, de care se fac responsabile, in primul rand, bancile centrale. „Nebuni in functii de decizie, care aud voci in aer, isi extrag aiurelile de la vreun scriitoras academic din alte vremuri„, cum scria Keynes. Gestionarea corecta a crizei impune o abordare holista, eclectica, ce lasa ideologia la usa.
In continuare, nici nu stim de ce sa ne temem: de inflatie sau de deflatie. Atitia bani aruncati pe piata de guverne si banci centrale nu se poate sa nu produca niscaiva efecte. Apoi, va continua statul sa intervina in economie? Ce viitor mai are capitalismul laissez-faire? Ce se va intimpla cu datoriile publice? Va deveni FMI-ul creditor de ultima instanta? Vor continua speculatia si hazardul moral sau lumea a mai invatat cate ceva in acest sens? Ce se va intampla cu celebrele inovatii financiare? Ce fel de reglementari se vor introduce in sistemul monetar international? Ce se va intimpla cu globalizarea? Care va fi rolul noilor puteri emergente? Iata doar citeva dintre intrebarile ridicate de criza si care-si asteapta raspunsul in viitorul apropiat.
Pentru Nouriel Roubini, crizele sunt niste „lebede albe”, adica niste evenimente banale, usor de inteles si pline de invataminte, cum o demonstreaza si Hyman Minski. In declansarea celei actuale, pe langa instrumentele financiare „ezoterice” utilizate, un rol important l-a avut si ascensiunea sistemului bancar „din umbra”, „o adunatura tot mai tentaculara de imprumutatori ipotecari nebancari, fonduri de hedging, societati de investitii financiare, fonduri mutuale de piata monetara” si alte institutii cvasibancare, dar nereglementate ca banci. Asadar, o realitate foarte complicata creata pe piete, departe de guverne si de interventiile lor care, atatea cate au fost, s-au dovedit si ele nefericite.
Criza a aparut in mai multe zone ale globului, acolo unde existau vulnerabilitati, chiar daca semnalul l-au dat S.U.A.. Dar toate au un sfirsit si iata ca lumea incepe sa se trezeasca. Vor ramine insa sechele care vor dura ani grei. Bancile centrale n-au mai intervenit ca altadata pe cale monetara, nici statele nu au urmat din nou retetarul keynesist. Nu au fost nici superreglementari, mai cu seama in America. Au fost citeva inovatii in politicile economice, dar arhitectura sistemului international nu s-a schimbat. Noile puteri emergente se poate spune ca au salvat economia mondiala, iar rolul lor este in continuare in crestere. Ceea ce nu inseamna ca nu se impun in continuare masuri pentru stabilizarea pe termen lung a sistemului, ceea ce necesita mai multa coordonare intre bancile centrale, reglementarea si supravegherea bancilor de investitii, a societatilor de asigurari si a fondurilor de acoperire, precum si politici de prevenire si control a activitatilor prea riscante ale institutiilor financiare, reducerea hazardului moral, cresterea lichiditatilor si scaderea costurilor de cautionare a firmelor financiare ajunse in dificultate. Nu in ultimul rand, bancile centrale ar trebui sa fie mult mai atente in prevenirea si dezamorsarea baloanelor speculative.
S-ar cere si o functionare mai eficienta a G-20, inclusiv in prevenirea viitoarelor crize, pentru ca politica monetara mai laxa din aceasta perioada poate permite formarea de noi baloane speculative pe piata activelor. Ce se va intimpla cu datoriile? O inflatie ridicata le poate anula valoarea reala, dar cine si-o permite? Oricum, deflatia pare sa fi fost evitata, cel putin in Statele Unite. La noi, dimpotriva, dupa un an agricol 2011 bun, recesiunea pare sa se intoarca. Fiind si un an electoral, marja de actiune a noului guvern este foarte limitata.
Se pare ca nu vor avea loc schimbari dramatice de sistem. Inca o data, capitalismul va ramine, chiar daca, asa cum spunea Keynes, „nu este inteligent, nu este frumos, nu este just, nu este virtuos si nu aduce bunatatile promise. Pe scurt, nu ne place si incepem sa-l dispretuim. Dar cind ne intrebam ce sa punem in locul lui, cadem in perplexitate” (in „National Self-Sufficiency„, Yale Review, 22, 1933, p. 760-761).