Cămătăria şi apariţia primelor instituţii bancare
Primele evocări de activitate cu caracter bancar, în sensul modern al termenului, apar în Ţările române încă din perioada feudalismului, fiind desfăşurate de zarafi şi cămătari.
Serviciile cămătarilor constau în acordarea de credite cu dobânzi foarte mari, credite care au îmbrăcat în principal forma creditului de consum şi cea a creditului politic (pentru cumpărarea de funcţii în ierarhia administrativă, inclusiv pentru cumpărarea tronului domnesc de la Poarta Otomană (1)).
Astfel, există date care atestă relaţii de cămătărie derulate de domnitori ca Aron-Vodă (1580), care se împrumuta de la un anume Teodor Chiriac pentru a plăti „nevoile” către turci, precum şi Mihai Viteazu (1593-1601) ce lua cu împrumut 67.000 de aspri de la jupân Preda (2). La aceste servicii recurgeau deopotrivă şi boierii, meşteşugarii şi ţăranii.
Odată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste, se simţea nevoia apariţiei unor instituţii financiare reglementate şi capabile să susţină finanţarea unor proiecte de anvergură. Într-o primă fază, o serie de case comerciale străine implementate în centrele comerciale româneşti s-au specializat în domeniul bancar. Între 1830-1860 funcţionau 10 asemenea case la Brăila, 21 la Galaţi, 20 la Bucureşti şi câte una la Buzău, Craiova şi Iaşi (3). Acestea au favorizat, mai târziu, deschiderea unor sucursale ale băncilor străine pe teritoriul Principatelor.
Cu toate acestea, la crearea sistemului de credit capitalist au contribuit şi unii zarafi şi cămătari, cu clientelă orăşenească din centrele comerciale (Galaţi, Brăila, Iaşi, Bucureşti). Adaptându-se la cerinţele capitaliste, ei au devenit adevăraţi bancheri-cămătari. Conform unor statistici din 1860, la Bucureşti, dintr-un total de 96 de bancheri-cămătari, zarafi şi zălogi, bancherii-cămătari erau în număr de 39 (4).
În anul 1856 este semnat de către domnitorul Grigore Alexandru Ghica actul de concesionare pentru înfiinţarea Băncii Naţionale a Moldovei de către bancherul german F. Nulandt. Această instituţie însă, şi-a închis porţile la numai un an de la înfiinţare, din cauza unei politici greşite de plasament.
Un moment important în evoluţia activităţii bancare în Ţările române l-a avut înfiinţarea în anul 1864 a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, prima instituţie românească de credit (actuala Casă de Economii şi Consemnaţiuni). Aceasta îşi atrăgea resursele din depunerile de consemnaţiuni private, precum şi din resurse publice (taxe şi disponibilităţi ale instituţiilor publice, administraţiilor locale, etc.). Plasamentele erau orientate către creditarea industriei şi agriculturii, precum şi finanţarea deficitului bugetar, prin participarea la emisiunile de titluri de stat.
După acest moment au fost înfiinţate şi alte instituţii bancare cu capital preponderent autohton: Banca României (1865); Creditul Funciar Rural şi Urban (1873-1875); Banca Marmorosch-Blank (1874), iar în Transilvania, Banca Albina (1872), Banca Furnica (1883), etc.
Anul 1880 va deveni anul de răscruce în dezvoltarea sistemului bancar românesc, prin apariţia Băncii Naţionale a României. Dar, despre acest moment vom discuta îtr-un episod viitor!
Referinţe
(1) Pintea, Alexandru, Ruscanu, Gheorghi, Băncile în economia românească, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 14.
(2) Kiriţescu, Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii săi, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 244.
(3) Pintea, Alexandru, Ruscanu, Gheorghi, op. cit, p. 20.
(4) Kiriţescu, Costin, op. cit., p. 247.
