Stiinta, si economia nu face exceptie, nu consta intr-o confruntare de adevaruri ce se vor eterne, ci in cautarea permanenta a unui sens si a unei intelegeri superioare intr-o lume si intr-o societate ce nu inceteaza sa evolueze.
In epoca moderna, oamenii de stiinta au emanat o prima teorie, potrivit careia universul functioneaza ca un orologiu, apoi au gasit si alte similitudini, care mai de care mai interesante. Totusi, abordarea mecanicista a fost parasita dupa citeva sute de ani, cit le-a trebuit savantilor sa realizeze ca, totusi, o masinarie, oricit de complicata, nu poate explica nici aparitia vietii, nici evolutia acesteia. Atunci au aparut noi piste de cercetare. Thomas Kuhn pare sa fi avut dreptate in Structura revolutiilor stiintifice, apreciind ca stiinta nu progreseaza pe baza unor acumulari de cunostinte, ci prin schimbari de paradigma, adica ale perspectivei oamenilor asupra lumii, sau ale „modelului teoretic federator” (Renne Passet).
O noua paradigma ne propune deci o noua reprezentare a lumii, ea transforma, cum afirma Kuhn, „imaginatia stiintifica”, transforma lumea in care stiinta isi desfasoara activitatea, deci si calitatea acesteia, imbogatind-o cu noutati fundamentale, atit ale faptelor cit si ale teoriilor. Astfel, si marile sisteme de gindire economica trebuie citite prin grila stiintifica a paradigmei timpului lor. Primele sisteme se axeaza mai mult pe empirism si conceptualizare, pe epistemologie. Urmatoarele, pe mecanicismul newtonian, urmatoarele pe energie si relativitate si, in fine, ultimele preponderent pe informatie, organizare si o intreaga basculare spre imaterial, insotind o noua perspectiva asupra lumii si vietii.
Deci marile sisteme de gindire economica trebuie plasate in modul de gindire umana a timpului fiecaruia. Astfel, ele pot fi mai bine intelese, fiecare avind propria rationalitate, corespondenta cu stiinta (paradigma) dominanta a timpului sau. Apoi, cunoasterea matricii intelectuale in care fiecare sistem isi afla radacinile permite relativizarea lor, nici unul neputindu-se aventura in eternitate. Stiinta, si economia nu face exceptie, nu consta intr-o confruntare de adevaruri ce se vor eterne, ci in cautarea permanenta a unui sens si a unei intelegeri superioare intr-o lume si intr-o societate ce nu inceteaza sa evolueze.
Echilibrului gravitational al universului ii corespunde in economie echilibrul prin preturi al lui Adam Smith, sau echilibrul general al lui Leon Walras. Ambii se inspira din echilibrul universului, primul scriind chiar si o carte de astronomie. La fel, Marx se inspira din termodinamica lui Carnot, iar Keynes integreaza moneda si economia monetara in economia reala, la fel cum Einstein integreaza spatiul si timpil intr-o singura entitate: continuumul spatiu-timp, iar celebrele legi psihologice ale lordului de la Cambridge (legea inclinatiei sau preferintei pentru consum, cea a preferintei pentru lichiditate si cea a preferintei pentru investitii) sint clar inspirate din psihanaliza freudiana.
Analiza trecutului ne ofera o lectie de relativitate. Trecerea de la o paradigma la alta se insoteste de fiecare data cu o bulversare a modului de reglare si de coordonare a sistemelor economice. Nu exista deci adevaruri universale si eterne in aceasta materie. Conceptiile sint elaborate in concordanta, sint corespondente cu realitatile fiecarei epoci si pot deveni total inadaptate daca le schimbam specificitatea spatio-temporala, daca le aplicam in alta epoca decit in cea careia fiecare ii apartine.
Astfel, David Ricardo scria in timpurile de inceput ale capitalismului, cind dezvoltarea prin acumulare primitiva de capital era prioritara. De aceea, economisirea era considerata drept o virtute, iar cheltuiala de consum drept un viciu. Un secol mai tirziu, in Anglia si nu numai, acumularea era realizata, iar forta motrice a devenit consumul durabil. Acum economisirea era considerata un viciu, iar cheltuiala de consum o virtute, asa cum le-a consacrat Keynes. Atit Ricardo cit si Keynes au dreptate, dar fiecare in vremea sa.
In celebra dezbatere care l-a opus lui Keynes, Hayek se insela, agatindu-se crispat de conceptiile ricardiene, asa cum neoliberalii gresesc si astazi propunind aceleasi masuri din anii 1920-1930, ce au condus economia la marasm, asa cum autoritatile noastre monetare de astazi gresesc stocind cantitati mari de bani in rezerva Bancii Nationale in loc de a-i injecta in economie pentru productie, investitii si consum, stimul fara de care relansarea nu e posibila. In timp ce in lume banii circula cu viteza tot mai accelerata, tranzactionindu-se nu doar bunuri si servicii, dar mai ales devize, diverse titluri de valoare (actiuni, obligatiuni, derivate financiare s.a), deficite si datorii publice si private, promisiuni si iluzii si acoperind de multe ori tranzactii viitoare, noi stam cu banii la mucegait. Si, culmea!, ne-am imprumutat pentru asta…
Astazi predominanta este economia imaterialului, deci avem nevoie de o paradigma pe masura, iar aceasta nu poate fi decit cea transdisciplinara.
Problema prioritara a economiei actuale e mai putin de a invinge penuriile si mai mult una de optimizare a repartitiei resurselor, de a gestiona supraabundenta pe alocuri, dar si de a reduce decalajele uriase fata de alte zone si exploatarea acestora, ca si efectele de dominatie din economia mondiala. E mai mult o problema de solidaritate, de moralitate daca vreti, intr-o prima instanta, dar poate deveni si una de productivitate, pentru ca o repartitie mai buna poate echivala cu o productie superioara.
Ce ne facem insa cu cei care, neintelegind schimbarea, ramin agatati crispat de vechille teorii, de vechea paradigma, neintegrind nimic din ceea ce este nou si creator de realitate? Ei sint cu atit mai periculosi cu cit ocupa o functie mai inalta in cadrul sistemului, intirziindu-i evolutia si afectind pe toata lumea?