Intre Fata Morgana democratiei si Desertul rosu
sau Reforma Mesterului Manole la romani
Motto: „Democratiile nu sunt forme de suveranitate populara, ci (…) institutii prevazute sa ne apere impotriva dictaturii. Ele nu ingaduie o conducere de tip dictatorial, o acumulare de putere, ci cauta sa limiteze puterea statului . Este vital, in acest sens, ca o democratie sa ramana mereu deschisa posibilitatii de a destitui guvernul fara varsare de sange atunci cand acesta ne violeaza drepturile si indatoririle specifice…”
Karl R. Popper „Lectia acestui secol”, traducere de Cristian Preda
In logica guvernarii actuale ( daca nu sunteti de acord cu termenul, acceptati formula ca pe o licenta poetica!), se pleaca aparent de la o exigenta corecta si chiar stringenta de vreo 20 de anisori incoace : necesitatea reformei Statului cere sacrificii. Totusi, este vadit faptul ca o reforma impune un inevitabil proces: reflectie prelabila, consultare, emitere de ipoteze cat de cat fondate, aprofundarea meditatiei prin filtre de perceptie diferite, comparare de perspective si solutii, ciocnire de idei, controverse fertile, abandonarea cliseelor, rezolvarea unor contradictii prealabile samd.
Cum ar fi posibil ca intr-o cronica lipsa de mijloace materiale sa inalti gandirea schimbarii „pe cele mai inalte culmi” de creativitate, mai cu seama cand este vorba de insasi uzata osatura a unei democratii care, nici nu a inceput bine sa mijeasca, si i s-a si dat demult la cap prin capitalismul torsionat si fasonat in laboratoarele feseniste ale lui Silviu Brucan ?!? Romania a ramas o prizoniera a unei mentalitati a clanurilor si neamurilor si pretinde sa sara direct la mersul japonez al trenurilor de mare viteza. Minus ca ea nu mai dispune de aproape nicio personalitate gen Carol I, Bratianu, Take Ionescu, Anghel Saligny ori Ion Pillat ori Mircea Eliade orice cine mai doriti de dinainte de sosirea la putere a „grupului vesel” Pauker, Luca,Teoharie Georgescu ( matriuscele devorate vijelios de Gheorghiu-Dej, intre doua asasinate comandate la distanta sau doua cafelute luate cu diva perfecta de atunci, Dina Cocea).
Din pacate, pe malurile Dunarii albastre, fanfaronada continua si nu inving, pare-se, niciodata modele cat de cat ne- trucate. Daca spaga sustine aproape oficial economia, minciuna sta cu liderii la masa (si asta-i cam de multisor poveste !) si tradarea a devenit sportul de sange albastru al politrucilor de toate stirpele), atunci cum ar fi posibila cu adevarat o redresare pe baza meritocratica a societatii pilotate de frumosii damboviteni ai marilor orase ? Altfel spus, daca Romania s-ar indrepta relevant catre o veritabila reforma a Statului, ar exista o cat de mica boare de speranta. Dar care sa fie modelele noastre, unde e noua directie in modelarea mentalitatilor, cine mai este pe aici s-o inspire?
Intr-o lume de fake-uri taiwaneze, au mai ramas foarte putini fanatici ai onoarei si sperantei. Ati observat cu proprii ochi cum demersurile pe care le-au initiat rand pe rand oameni de genul Doinei Cornea, Ion Ratiu, al Princepelui Radu, al lui Dan Puric, al Sandrei Pralong si al altor cativa ca acestia, au fost rapid si brutal pulverizate sub senilele bascaliei, trivialitatii si zeflemei deocheate (teoria sociologului Ilie Badescu sub influenta lui C.D. Zeletin, s-a confirmat deplin!). Acum , numai o reformare pilotata din exterior ar mai putea reusi, in miezul crizei de speranta, sa mai recentreze corabia habauca in care ne straduim sa nu naufragiem cu totul. Din fericire sau nefericire. Este acum mai nevoie decat oricand de Don Quijote, dati-i o ultima sansa lui Don Quijote si poate sa imbuneze entropia institutionala din aceasta tara cu o spectaculoasa intrare in jocul morilor de vant. Cine se jertfeste: ala eu, ala eu, si noua Romanica risca sa ramana precum copilul cu ombilicul …(continuarea prea vulgara o stiti!)
Alternativa simpla la acest „sah la Regina” pe care l-ar putea da o noua forta pragmatica si coerenta ca demers, printr-o cuvenita reducere la absurd, n-ar fi decat freneticul avans in irationalitatea viscerala, intr-o animalizare anesteziata in ritm Bamboo, cu „droguri usoare” sau, si mai simplu, chiar reducerea noastra ca populatie la umilinta definitiva, la ridicol si la un absurd gaunos, nici macar camusian, ci ducand de-a dreptul la viziunea regizorului Michelangelo Antonioni: un „desert rosu”, si la propriu si la figurat.