Dintre toate mediile pe care le-am frecventat, cel mai tenebros mi s-a parut a fi, dupa cel politic, cel scriitoricesc. In plus, cele doua se intersecteaza, in mod fatal, de multe ori. Acesta din urma colcaie de orgolii nemasurate, invidii calomnioase, vanitati si vicii de tot felul. De asemenea, interese, vai!, foarte materialiste bintuie linistea creatorilor. Fiecare ciuguleste cit poate si de pe unde poate, facind rabat pentru doi lei de la orice principiu de rectitudine, altminteri intens clamat pe toate caile. Cei mai rasariti in functii primesc si apartamente de la Primarii si „atentii” zornaitoare de la viitori confrati care aspira sa intre in lumea „nemuritorilor”, cum se autointitula prozatorul Stelian Baboi, Dumnezeu sa-l ierte.
Cred ca putem distinge si un efect de generatie aici, pentru ca, printre cei mai vechi, am cunoscut oameni si scriitori cu adevarat remarcabili, cum sint George Popa, Nicolae Ionel, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivanescu si altii. Dupa ei, vin in vitrina autori dintr-o alta generatie, cabotini fara opera, activisti ai unui veac apus, revolutionari fara revolutie si fara glorie, dar mai ales fara vreo umbra de onoare, lingai care s-au folosit cit au putut de unele dintre numele mari de mai sus, profitind de niste slabiciuni foarte omenesti ale acestora, dupa care i-au abandonat, aburcindu-se in prim-plan, prin tot felul de manevre de culise, smenuri, premii si varii obediente.
O lume viermifora, de oameni lipsiti fie de talent, fie de caracter, fie de amindoua si care urca panta sociala tirindu-se pur si simplu in fata unor politruci cu functii sau a unor oameni de afaceri cu bani. Iar cum critici autentici nu prea avem, cu exceptia notabila a lui Ioan Holban, Uniunea Scriitorilor s-a umplut de ilustri necunoscuti care, dupa ce si-au depus obolul, asteapta un binemeritat supliment la pensie. Recunosc ca, la indemnul unor astfel de oameni, pe care, in naivitatea mea, i-am considerat intr-o vreme prieteni, pentru ca realmente ti se virau pe sub piele, am prezentat si eu un dosar de admitere in Uniune, dar fara sa dau bani, si vreau sa multumesc din toata inima cenzorilor mei, care au facut dreptate, aminindu-mi dosarul. Astazi marturisesc sincer ca mi-e rusine de incercarea mea, drept pentru care mi-am si retras candidatura. Pur si simplu nu aveam ce sa caut linga astfel de oameni, nu as fi putut respira acelasi aer infestat, cum nu am putut nici in politica. E o chestiune de principii.
Dar pe cine mai intereseaza in zilele noastre principiile? Risti sa devii un fel de Don Quijote ratacit in postmodernitate, in lupta cu morile de vint. Pentru ca peste tot sint numai interese. Si Uniunea Scriitorilor a devenit un grup de interese, foarte specifice, de altminteri. Acum inteleg ce voia sa spuna regretatul Cezar Ivanescu in criticile sale si cu cine lupta el, avind ca arme sinceritatea-i si buna credinta-i dezarmante. L-am cunoscut si pe presedintele Manolescu – nu mi-a placut, in primul rind din punct de vedere moral. Cit despre cei din jurul lui… Sau despre cei dinaintea lui…
Dar cel mai impresionant e modul cum se organizeaza alegerile in filiala. Comunistii erau mici copii. De altfel, unii se regasesc in „echipa” de „nemuritori” ce tine captiva filiala de douazeci de ani, drept pentru care altii au apucat-o spre alte zari, sau pur si simplu s-au retras, sau isi platesc doar cotizatia si, in rest, nu vor sa se apropie. La fel de impresionante, chiar induiosatoare, sint marturisirile de sustinere in campaniile electorale ale candidatilor cel mai bine plasati. Astfel, acestia apar prin presa flancati de adevarate liote de „nemuritori”, care au desigur alte credinte doctrinare, ba unii au fost chiar „disidenti”. Totul cade in fata unor promise sinecuri. Se va spune ca asta e soarta scriitorului sarac dintotdeauna, sa caute mecenate care sa salveze produsele culturale, mai ales la asa o vreme de criza. Fals. Ca sa urci nu e nevoie sa te tirasti. Poti merge macar in patru picioare, daca nu in doua.
O relatie speciala a „nemuritorilor” se stabileste cu bautura. Unii se pierd astfel, altii se pocaiesc si merg mai departe, dar oricum, de cele mai multe ori, muza se ascunde in sticla, ca duhul lui Alladin. Mai mult, unii care nu apar in nici o istorie a literaturii romane contemporane apar, in schimb, in manuale scolare alternative, bietii copii fiind astfel blagosloviti cu „operele” lor, alaturi de cele ale lui Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia (ba pe Bacovia am auzit ca l-au scos !?) sau Nichita Stanescu. Daca te uiti si la cine sint autorii respectivelor manuale si esti cit de cit avizat, intelegi imediat ce cauta in ele respectivii „nemuritori” si „operele” lor. Si uite-asa, printre multe alte modalitati, desigur, stilcim si tinara generatie, prin inocularea de false valori.
Unii au devenit scriitori pentru ca, dupa asa-zisa Revolutie, ingineri fiind, ca tot omul, sau sculeri-matriteri pe la CUG, nu-si mai gaseau serviciu. Cu alte cuvinte, si-au descoperit talentul de foame. Mai sint cazuri in istoria literaturii, e de inteles. Alternativa era sa se faca preoti, dar fiind mai „saraci cu duhul” (cel din sticla, evident) au devenit „fericiti” si „nemuritori”. Acum, desigur ca rautaciosii isi vor aminti proverbul cu vulpea care, neajungind la struguri, isi spune ca sint acri. Ii asigur ca aceleasi lucruri le-as fi spus chiar daca ajungeam la „struguri”, iar cei de buna credinta stiu bine ca am dreptate.
P.S.: Am facut un experiment: am inaintat spre competenta analiza, ca si cum ar fi fost ale mele, citeva poezii ale celebrului poet grec, laureat Nobel, Odysseas Ellitis, traduse demult la noi. Ce credeti ca mi s-a raspuns? Ca nu am constiinta poetica si nici cultura poetica. Ca trebuie sa mai citesc, sa vad unde a ajuns poezia… si ca, eventual, le-ar putea publica doar asa, ca sa ma discrediteze…