Patru obiectii despre finantarea cercetarii

cercetare-fonduri-europene.jpg

autor Alexander Baumgarten

Profesorul Ovidiu Pecican a intervenit recent, in Romania libera (26 nov. 2012), in chestiunea evaluarii proiectelor de cercetare, criticand faptul ca ea a fost deschisa prea accentuat spre comunitatile stiintifice internationale in ultimele doua sesiuni de finantare a cercetarii organizate de ANCS. Interventia domniei sale se remarca prin cateva teze insotite de un parfum literar greu egalabil, pe care multi dintre prietenii si cititorii lui l-ar fi recunoscut chiar daca nu si-ar fi semnat interventia.

Teza articolului este: evaluarea „cu straini” este buna daca ajuta mediilor de cercetare locala sa se conecteze unor comunitati internationale adecvate tipului de cercetare ales si sa lucreze la standarde comune, dar ea este rea daca devine obedienta si fetisizare a mitului „strainului” a priori mai bun decat orice cercetator roman. Sunt de acord cu teza articolului. Dar, fiind de parere ca, in mijlocul unei dezbateri inversunate in jurul subiectului, parfumul literar al interventiei colegului meu viciaza sensul spuselor sale, imi ingadui cateva precizari menite sa ii „decoloreze” ideile si sa ne clarifice acordul intelectual de adancime al experientei noastre de cercetare.

Teza se desparte pe mai multe ramuri care devin in cuprinsul articolului neclare si distorsionate gratie culorii literare, incompletitudinii informatiei, precum si fervorii metaforice care le insoteste. Ele sunt patru: 1. Ca cercetarea romaneasca „sta rau” intr-un sens absolut; 2. Ca ea este prost finantata; 3. Ca „strainul” trebuie definit prin opozitie cu cercetatorul roman angajat intr-o institutie bugetata in Romania; 4. Ca folosirea limbii engleze in aplicatii este un rau in sine („cota de slugarnicie memorabila, de proportii istorice”). Trebuie sa ii marturisesc prietenului si colegului meu ca sunt in dezacord cu aceste patru teze. Imi propun sa le nuantez pe fiecare, pentru a le pune pe ele insele in acord cu teza principala a articolului.

1. „Raul” trebuie nuantat: lucrurile nu stau precar intr-un sens absolut in cercetarea romaneasca, iar responsabilitatea „raului”, atat cat este, nu revine in ultimele decenii doar organizatorilor cadrelor de finantare ale ei. Vorbim de cresteri considerabile: astazi dezbatem public criteriile de finantare, ceea ce in urma cu cativa ani era de neimaginat, numarul aplicatiilor este deja atat de mare incat vorbim de o „cultura a aplicatiei pentru finantare” de data foarte recenta; emigratia intelectuala spre occident, dar si programele de repatriere tind sa fie treptat ambele depasite: aceasta nu pentru ca pleaca mai putini tineri, (dimpotriva, pleaca mai multi), ci pentru ca nu se mai pleaca definitiv asa cum nu se mai revine definitiv, ci se circula mai mult, urmandu-ti interesele stiintifice. Abia pentru stiinta de azi nu mai exista „iudeu, grec sau roman”. Chestiunea clamarii hemoragiei de intelecte se poate incheia daca incetam sa o deplangem sentimental, dar construim laboratoare in care sa merite sa vina cercetatori foarte buni, romani sau nu. La limita, putem imagina si situatia in care nu e nevoie nici de bani pentru asa ceva: orice cercetator, daca se va simti atras de un material documentar sau de o traditie existenta in Romania, isi poate face rost singur de bani pentru a lucra in Romania.

Cel mai mare bun castigat al cercetarii romanesti este o schimbare de accent: ea este cercetare inainte de a fi romaneasca. „Romanescul” ei este un mediu care poate fi inteles si respectat abia punandu-l in relatiile cu mediile similare. Raul nu trebuie gandit autoreferential, ci in raport cu terenurile comune de evolutie stiintifica cu orice cercetator. Suntem buni deoarece am inceput sa ne dotam laboratoarele, suntem buni deoarece ne motiveaza spaima ca nu suntem destul de buni, dar inca nici un cercetator roman nu a castigat un ERC ca director de proiect si venind din partea unei institutii din Romania. Ungurii, polonezii, bulgarii au cate 1-2 proiecte castigate. Noi am facut pasi marunti in aceasta directie: nu am castigat, dar avem evaluatori la ERC (si atunci: noi suntem „strainii” lor?). La ERC sunt banii europeni pentru cercetare, pe care, fireste, i-am dori. Atunci, integrarea europeana si rezerva fata de evaluatorii straini sunt in profunda contradictie.

2. Chestiunea finantarii cercetarii este reala, dar nu trebuie clamata retoric. Toti dorim mai mult, dar important este si modul in care impartim ceea ce avem. in ultimii doi ani, ponderea finantarii umanistelor a crescut considerabil. „Cultura aplicatiei” la proiecte de cercetare a adus universitatea din Cluj pe primul loc al ratelor de succes. Totusi, intr-un comunicat devenit peste noapte celebru, lansat de ANCS, banii cheltuiti pe evaluatorii straini nu sunt exprimati in lei noi, ci in lei vechi: in cazul absurd al unei evaluari gratuite, ponderea finantarii ar fi crescut cu 2 sau 3 proiecte finantate. Modelul de evaluare este strict cel international, cel caruia i se supune orice cercetator din lume, dar ponderea finantarii cercetarii tine de posibilitatea unui buget existent. De aceea, cred ca este mai actual si mai realist sa aparam distributia finantarii in favoarea cercetarii fundamentale, intr-o proportie onesta cu cercetarea aplicata, in loc de a cere in general doar marirea bugetului. Mai mult decat reiese din spusele colegului meu, ma tem ca va trebui sa aparam amandoi pe viitor valoarea cercetarii fundamentale si a finantarii ei in fata unor minti inguste care reduc efectul cercetarii la efectul imediat si industrial al ei.

3. Chestiunea „strainului”, cea mai controversata azi, deoarece alimenteaza orgolii nationaliste extreme (de care stiu cat de strain este colegul meu), este formulata confuz. „Strainul” nu trebuie inteles ca fiind evaluatorul care, din afara Romaniei sau din diaspora, „corecteaza” o distributie financiara pe care „noi” am fi incapabili sa o facem. „Strainul” este doar o persoana diferita de un aplicant la un proiect de cercetare, dar cu un grad de competenta egal sau mai inalt fata de cel din urma. El trebuie sa fie suficient de strain pentru a putea evalua corect. Principial, el poate fi roman sau strain (e interesant ca nu ne punem problema daca el vine din mediul de stat sau din cel privat, dar poate ca umoarea corespondenta acestei distinctii este de ordinul viitorului apropiat). Prevederea legala care cere ca evaluatorii sa fie cel putin jumatate din alt stat nu este principiala, ci ilustreaza o stare de fapt: nu pentru ca am fi incompetenti, ci pentru ca suntem o comunitate prea mica de cercetatori si ne cunoastem intre noi, nu satisfacem adesea nici criteriul unei evaluari obiective, nici criteriul unei evaluari profesionale. Suntem toti cei mai buni, dar atat de putini incat oricine isi evalueaza conationalul il va „ghici”, in ciuda oricarei anonimizari. Ne dorim sa abordam teme atat de specializate, ceea ce este in sine excelent si natural, incat vrem sa fim evaluati de persoane competente, care nu exista, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, in Romania. Colegii nostri polonezi fac evaluare „cu straini” de ani de zile, cipriotii la fel. Apoi, este ciudat ca nimeni nu compara numarul evaluatorilor „straini” pe care ii folosim cu numarul romanilor cu inalte competente care sunt si ei, la randul lor, evaluatori pentru alte organisme de finantare a cercetarii din „strainatate”.

Dar rezerva fata de evaluatorul strain corespunde si unei atitudini de cercetare pe care o recunoastem rar: este suficient sa citim titlurile proiectelor finantate in ultimii ani pe stiinte umaniste si sa le comparam cu cele din alte domenii. Daca in alte domenii avem inerent teme universale (nu exista, slava Domnului, o matematica nationala), temele umaniste sunt covarsitor teme specifice Romaniei. Ele sunt necesare, pledez pentru ele, dar stim cu totii cat de usor se transforma acestea intr-un localism unde nu mai exista universalitate, cat de usor hranesc ele mituri identitare si o spaima de a iesi pe terenul universalului. Si, mai ales, cat de natural sunt ele privite ca o feuda locala a cercetarii. Imi place sa cred ca putem fi destul de buni ca sa studiem istoria universitatii din Praga sau postmodernismul literar portughez pe cat de buni egiptologi au nemtii. Nu e vorba de a sacrifica preocuparea pentru specificul local, ci de a critica faptul ca sensul termenului „universal” se schimba de cum iesim sau intram in Romania.

4. Criteriul redactarii aplicatiilor in engleza nu este o slugarnicie. Engleza nu este preferata ca limba, ci ca utilitate. Daca am scrie totul doar in romana, am inchide granitele cercetarii si am vorbi despre stiinte nationale. Engleza exprima doar nevoia unei limbi comune. si eu preferam latina, care in multe cazuri e mai clara si ne provoaca mai mult la analiza lingvistica a gandirii decat orice limba moderna. Apoi, a invoca anii constituirii identitatii nationale (1821, 1848, 1918 etc.) nu este relevant pentru cercetarea stiintifica. Nu vreau doar sa spun ca frontierele cunoasterii nu sunt nationale (nu cred ca limba romana i-a ajutat sau tocmai i-a impiedicat pe ardeleni sa inventeze caloriferul!), ci subliniez o teza mai tare: ca identitatea nationala are cu totul alt sens azi decat a avut pentru blocul ultimelor doua secole ale mileniului trecut si ca, pentru a ne cultiva identitatea culturala, invocarea evenimentelor politice ale consolidarii statului national are sens numai daca este serios trecuta prin filtrul critic al relativizarii istorice. De aceea, problema nu este in ce limba scriem, ci cat de riguros si de onest iubim si vrem sa fie stimat ceea ce scriem.

In concluzie, colegul meu are dreptate: vrem parteneriate corecte, vrem cunoastere si vrem surse accesibile, vrem sa ne eliberam de un complex (comun si celor care il traiesc, si celor care il critica). Dar pentru aceasta, avem nevoie de evaluatori foarte competenti si impartiali (si ii luam de acolo de unde sunt) avem nevoie de o limba comuna (si o luam de unde este) si avem nevoie sa ne asezam linistiti in comunitati de cercetare unde placerea de a vorbi romana sa ne fie admirata complementar cu o minima iscusinta poliglota.

Sursa: Contributors.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *