Strategii de absorbtie a fondurilor dumnezeiesti

biblia.jpg

scris de pr. Constantin Sturzu

Femeia crede cu tarie ca are si ea dreptul la „a accesa” harul dumnezeiesc si intinde mana sa pe ascuns, spre a primi ceea ce era convinsa ca va primi, adica vindecare.

Una dintre numeroasele probleme ale societatii romanesti actuale, ce-si cere imperios o rezolvare, este aceea a absorbtiei de fonduri europene. E dureros sa constientizezi ca exista undeva sume consistente ce ar putea fi directionate catre atatea domenii ce au nevoie de investitii, dar ca, din varii pricini, acesti bani nu ajung si s-ar putea sa nu ajunga niciodata in tara (decat partial), desi sunt alocati Romaniei, incat ma mir ca subiectul este atat de rar pus pe agenda dezbaterii publice. Sa fie oare un soi de fatalism mioritic alimentat de inconstienta romanului caruia degeaba ii dai, daca nu-i si bagi in traista? Or e doar neputinta si lehamite institutionala, greu de inteles intr-o tara care „exporta” totusi atata tineret capabil si bine scolit… Cert e ca Romania are o rata extrem de mica de absorbtie a unor fonduri, spre deosebire de alte tari, care au stiut sa profite mult mai mult, in sensul bun al cuvantului, de pe urma integrarii in Uniunea Europeana.

Desi putina lume apreciaza, in acest domeniu, institutii bisericesti sau patronate de Biserica au rezultate notabile, restaurand numeroase monumente istorice, organizand centre sociale pentru categorii defavorizate, creand locuri de munca si punand umarul, implicit, la dezvoltarea economiei romanesti. Saptamana care urmeaza, Arhiepiscopia Iasilor va prezenta public detaliile unui astfel de proiect ce a fost deja demarat si care, printr-o finantare de multe milioane de euro, e menit a atrage, in Iasi, si mai multi pelerini sau turisti. E inca un semn ca Biserica stie nu doar sa-si conserve tezaurul de credinta, sa cultive valori validate in decursul a doua mii de ani de existenta, dar are si capacitatea de a raspunde la cele mai noi provocari ale lumii de azi. Mai prapastiosi din fire, unii vad in aceasta deschidere a Bisericii un soi de secularizare, un soi de compromis pe care l-ar face cu puterea lumeasca. Ar prefera, poate, sa vada lacasuri de cult de sute de ani ruinate, bolnavi si saraci plangand pe la portile organizatiilor caritabile ce intind o mana de ajutor si, se mai intampla uneori!, nu cer in schimb decat sa-ti lepezi credinta si sa o imbratisezi pe cea a „binefacatorului” tau.

Problema nu este a faptului ca Biserica acceseaza anumite fonduri, europene sau de alta natura. Acesti bani sunt adunati inclusiv de la impozitele pe care credinciosii le platesc, iar Biserica are datoria de a se stradui ca, prin mijloace care sa nu fie straine de misiunea ei, sa determine utilizarea acestor fonduri tot in interesul, direct sau indirect, al acestor credinciosi. O problema reala ar putea fi atunci cand, in schimbul unor finantari, s-ar cere o serie de compromisuri, indiferent de natura lor. De aceea este de evitat ajutorul unor persoane sau institutii care, ulterior, ar dori sa profite de pe urma acestui ajutor, donand pe de o parte, dar si contabilizand, pe de alta, „venituri” consistente la capitolul imagine, pe care asocierea cu Biserica le poate genera. Atata timp insa cat lucrurile se fac fara astfel de conditionari, transparent si in folosul comunitatilor, nu avem de ce sa ne poticnim de nici un fel de prejudecati.

Exista insa si ingrijorari firesti si intelepte, in astfel de situatii. Pe buna dreptate se cere de la autoritatile bisericesti o atentie mai mare atunci cand se savarseste o lucrare mai consistenta in plan material – social, filantropic, cultural etc. Pentru ca orice implicare in activitati – altele decat cele duhovnicesti – poate atrage o slabire a lucrarii specifice a Bisericii, o neglijare a rostului ei esential in lume. Cand o manastire, spre exemplu, se innoieste sau se imbogateste in constructii, cand devine si locul in care se desfasoara o activitate filantropica de anvergura, bine organizata, poate fi un risc pentru acea obste de a se indeparta de duhul de rugaciune si de nevointa. De aceea se cere cu atat mai multa rugaciune, cu cat este mai multa lucrare practica si implicare in social. Cum ne zice si Mantuitorul in Scriptura: „pe acestea trebuie sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati” (cf. Matei 23, 23).

Iair si proiectul eligibil

Rostul acestei rubrici este si acela de a argumenta actualitatea cuvintelor bimilenare ale Evangheliei, dar si de a identifica radacini scripturistice pentru cele mai noi activitati ale Bisericii. Dar cum sa gasesti argumente scripturistice pentru accesarea de fonduri europene? Asta parca ar fi cam de greu de facut. Si totusi eu voi risca un raspuns, plecand chiar de la textul scripturistic ce se va citi maine in biserici (de la Luca 8, 41-56; vezi si locurile paralele de la Matei 9, 18-26; Marcu 5, 22-43). Mantuitorul este chemat de unul dintre mai marii sinagogii, Iair, sa vina sa-si puna mainile peste fiica sa, in varsta de 12 ani, spre a o invia din morti, lucru ce se petrece intocmai, spre rusinarea celor care radeau de El cand le-a spus: „Nu plangeti; n-a murit, ci doarme„. Pe drum insa, furisandu-se pe la spate, o femeie bolnava, care avea de doisprezece ani scurgere de sange, se atinge de marginea hainei Sale si se vindeca. Putem lectura si astfel acest pasaj: Iair vine cu un proiect inaintea Celui care are putere dumnezeiasca, care are, ca sa spunem asa, un fond nelimitat de har (de energie necreata) pus la dispozitia oamenilor ce sunt dispusi sa creada in El (adica vor sa acceseze acest „fond”). Daca proiectul este eligibil, se aloca harul necesar implinirii acelui proiect. Sau, altfel spus, daca omul cere, lui Dumnezeu, ceva de folos, din care are de castigat si acesta, dar si altii din jurul sau, rugaciunea sa poate fi ascultata (lucru mai greu de implinit daca omul cere sa castige la loto sau sa aiba succes la furat, ca sa dau doar doua exemple de cereri „neeligibile”).

Asa cum se petrece si in cazul unor proiecte ce atrag finantari europene (sau de alta natura), cand exista, dincolo de obiectivul propriu-zis al investitiei, si o serie intreaga de beneficii pentru alte obiective, tot asa si in plan duhovnicesc, atunci cand se savarseste o lucrare a harului dumnezeiesc, nu doar cel care cere, ci si altii beneficiaza. In cazul nostru vedem ca, in drum spre casa lui Iair, Hristos Domnul vindeca pe femeia cea cu scurgere de sange. Daca Iisus n-ar fi trecut pe acolo, aceea n-ar fi beneficiat de acest ajutor. De aceea nu e deloc intamplator ca aceste doua momente sunt relatate doar impreuna in evangheliile sinoptice.

Dar si mai cutremurator este intelesul pe care-l are gestul acestei indraznete femei. Conform legii iudaice, o femeie care avea scurgere de sange, mai mult decat perioada fireasca, devenea „necurata” si era indepartata de comunitate, neavand voie sa se mai atinga nici macar de propria-i familie (v. Levitic 15, 25), cu atat mai putin de un om drept si sfant, cum era considerat Iisus din Nazaret de cei care-L vedeau doar ca pe un mare prooroc sau invatator. Or femeia crede cu tarie ca are si ea dreptul la „a accesa” harul dumnezeiesc si intinde mana sa pe ascuns, spre a primi ceea ce era convinsa ca va primi, adica vindecare. Si Dumnezeu nu o refuza, ii confirma acest drept, de aceea si spune in acel moment, intorcandu-se spre multime: „S-a atins de Mine cineva. Caci am simtit o putere care a iesit din Mine” (Luca 8, 46).

Ar fi putut Domnul sa ceara, mai intai, respectivei femei sa spuna public de ce s-a atins de Dansul si abia apoi sa o vindece. Dar El a lasat sa iasa acea putere din trupul Sau dumnezeiesc ca si cum lucrul acesta ar fi fost posibil fara voia Lui, fara un acord al Sau prealabil. Sa nu credem ca Mantuitorul n-a stiut despre ceea ce s-a intamplat si ca ar putea, vreodata, cineva sa „ia” har fara ca Dumnezeu sa stie despre asta sau fara ca El insusi sa vrea sa il ofere. Dar cred ca a vrut Domnul sa ne incurajeze ca, atunci cand ii cerem ceva, sa o facem „crezand ca am primit” (cf. Marcu 11, 24), nu indoindu-ne sau intrebandu-ne daca are pregatit si pentru noi ceva bun. Exista un fond dumnezeiesc inepuizabil care ne este alocat noua, fiecaruia dintre noi, fara exceptie, si e doar vina noastra daca nu il accesam. Ne plangem de mila ca suntem saraci, sufleteste sau material, dar nici nu ne punem pe scris „proiecte” duhovnicesti (adica pe rugaciune si pe implinirea poruncilor evanghelice), lipsindu-ne, astfel, pe noi insine de bogatia nesfarsita de har ce ne este pregatita inca de la „intemeierea lumii” (cf. Matei 25, 34).

Sursa: Doxologia.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *