„Toamna” araba

Momentul cel mai periculos pentru o guvernare slaba are loc atunci cand incepe sa se reformeze” (Alexis de Tocqueville)

„Primavara” araba, cu miros de iasomie, devine incet-incet „toamna” araba, cu miros de praf de pusca. In tot cazul, entuziasmul revolutionar declansat la Tunis si continuat la Cairo, soldat cu plecarea presedintilor Ben Ali, respectiv Hosni Mubarak, s-a potolit. In cele doua tari conducerea a fost preluata de armata, schimbarile in birocratia guvernamentala au fost minore si lumea a inceput sa revina in piata Tahrir. In celelalte tari arabo-musulmane, din Orientul Mijlociu si nordul Africii, lucrurile stau si mai rau. In Libia, cum se stie, in ciuda bombardamentelor violente ale NATO, colonelul Gaddafi si acolitii sai rezista, profilindu-se o separare a tarii pe linia de frontiera de acum 1700 de ani, care despartea Imperiul Roman de Apus de cel de Rasarit, intre provinciile Cyrenaica, cu capitala la Benghazi, si Tripoliticum, cu capitala la Tripoli. Oricum, situatia releva inca o data naivitatea occidentalilor si faptul ca doar aviatia nu poate fi suficienta. Dar si in eventualitatea plecarii lui Gaddafi, riscul unui razboi civil intre cele 140 de triburi existente e cvasiiminent.

In Siria, autocratul Assad a intervenit in forta pe tot teritoriul tarii, dupa modelul Tien-an-men, si nimeni nu a indraznit sa sustina demonstrantii, data fiind pozitia geostrategica gingasa (apropierea Israelului) a acestei tari plus relatiile cu Rusia, Iranul s.a. Au fost astfel omoriti peste o mie de demonstranti, plus un numar necunoscut de arestati, torturati etc. La fel s-a intimplat in Bahrein, care – culmea – gazduieste flota a cincea americana si unde Khalifa, familia regala sunnita, cu ajutorul armat al Arabiei Saudite, a inabusit rapid protestele populatiei siite, printul mostenitor fiind imediat primit de Obama si felicitat (cata ipocrizie!).

In Yemen, dupa alungarea dictatorului Abdullah Ali Saleh, readus ca prieten de 33 de ani al americanilor, tara – si asa extrem de saraca, dar plina de arme – e cuprinsa de haos, intretinut si de americani, care au lansat un razboi nedeclarat, bombardind fara noima, in cautare de teroristi, de membri al-Qaida printre protestatari. Avind in vedere proximitatea Arabiei Saudite, a carei liniste si stabilitate este tabu pentru americani si nu numai, e foarte posibil ca haosul sa fie mentinut cu buna stiinta chiar de catre „promotorii democratiei”.

Revolutiile arabe au ajuns intr-un impas, semnele indicind o restaurare a statu-quo-ului. Revolutionarii par uzati, iar pe alocuri chiar discreditati de sprijinul occidental. Si revolutiile pot esua, mai ales cind puterea are mijloacele de a se opune sau cind sprijinul extern nu este suficient. Istoria va consemna sarbatoare doar la Tunis, Cairo si Benghazi, dar nici aici promisa democratie nu a aparut inca, armata e la putere, dupa vechiul model turcesc, iar fundamentalismul musulman pindeste dupa colt, dupa actualul model turcesc. Miroase a praf de pusca si a biserici arse.

Alte tari musulmane au procedat, preventiv, la reforme partiale, incluzind cedari de prerogative (in doze homeopatice, desigur), constructii de locuinte si creare de locuri de munca, desi nu au fost scutite de proteste stradale. Este vorba despre Iordania, Arabia Saudita, Maroc, Oman, Algeria si chiar Siria si Iranul. Alta alegere a fost calea contrarevolutiilor preventive, prin instalarea de camere de luat vederi, arestari preventive si mobilizarea armatei, pentru care au optat Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudita si Omanul, dar si intreg Consiliul de Cooperare al Golfului, incluzind sase monarhii din zona (Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrein, Oman, Kuweit si „liberalul” Dubai), care a aprobat si acordarea de ajutoare sociale.

Astfel, vechile autocratii din zona, simtind ca le fuge nisipul de sub picioare, si-au consolidat mult pozitiile, desi nervozitatea din lumea araba se mentine. Pe de alta parte, e clar ca Occidentul si Israelul s-au speriat de trezirea lumii arabe si fac, selectiv si ipocrit, tot ce le sta in putinta pentru mentinerea vechilor autocratii, si nu pentru clamatul avans al democratiei. Exceptie face Libia, dar acolo o democratie veritabila va fi imposibil de instaurat, din cauza puternicilor traditii tribale. Dar ceea ce intereseaza mai mult puterile occidentale interventioniste este petrolul Libiei, si nu democratia, adica un regim marioneta la dispozitia marilor companii petroliere occidentale.

In ce-i priveste pe americani, daca sub blamatul G.W.Bush ei luptau in doua tari: Irak si Afganistan, sub „pacifistul” Obama au ajuns sa lupte in cinci, celor doua amintite adaugindu-li-se Libia, Yemenul si, mai nou, Pakistanul, unde situatia se poate complica extrem de periculos, si asta in coditiile in care, economic, S.U.A. sint pe buza prapastiei, din pricina  – in principal – gradului lor mare de indatorare. Aceste asa-zise „razboaie preventive” nu difera cu nimic de cele lansate de cei judecati la Nurnberg. Obama a promulgat o noua doctrina care merge insa si mai departe, afirmind ca S.U.A. au dreptul de a duce razboi ori de cite ori o cer „interesele si valorile” lor.

Astfel, episodul al doilea al „primaverii” arabe a adus o explozie nu a libertatilor, ci a militarismului in Orientul Mijlociu si Africa de Nord, noi razboaie „calde”, consolidarea dictaturilor si autocratiilor din zona, perpetuarea ocupatiei din Irak si Afganistan s.a., adica o „toamna” extrem de urita, ce pune capat sperantelor indreptatite ale popoarelor musulmane, manifestate cu atita fervoare in primul episod, incit lumea se astepta la o reiterare a revolutiilor de acum 20 de ani din Europa de Est. Cind Big Brother se razgindeste, si revolutiile pot esua…

Intr-o lume post-ideologica, interesele sint cele care conteaza. Un alt exemplu, in acest sens, este faptul ca Germania colaboreaza mult mai bine cu China si Rusia decit cu S.U.A. si Franta, bunaoara. E vorba, desigur, de interese economice. Daca la Universitate s-ar fi acceptat un curs de Geoeconomie si diplomatie economica, astfel de exemple ar fi putut fi analizate mult mai pe larg.

One thought on “„Toamna” araba”

  1. Mihaila Raul spune:

    Excelent artticol. Dar cine se astepta la democratie in tari care nu au cunoscut niciodata aceasta notinune? Nu ai cum sa faci democratie dupa o perioada asa de lunga de totalitarism. Brucan a zis de 20 de ani la noi, care totusi, am cunoscut democratia partidelor in perioada interbelica. Dar la ei? Ei au cunoscut numai partidul unic, fie ca se chema al poporului sau Baas. Asa ca 200 de ani nu cred ca sunt suficienti pentru a ajunge la democratie. Au nevoie de despoti luminati, ca Ataturk in Turcia, tot general si tot dictator. Asta e singura cale spre democratie. Plus rabdare si tutun. Cu tutunul stau bine, nu stiu cum stau cu rabdarea. Si atunci pericolul demagogiei religioase ii paste, mai ales ca au populatie tanara extrem de numeroasa. Ei nu au auzit de mijloace contraceptive. Tot inapoiati vor fi, cu tot petrolul lor. Avem si noi pe cineva in spate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.