Se da urmatoarea situatie:
1. Sub un sfert (650) din totalul comunelor Romaniei (2,860) reusesc sa-si acopere integral cheltuielile salariale la nivel local din veniturile proprii plus cota-parte din impozitul pe venitul personal care li se vireaza lunar (principalele surse ale bugetelor locale, aprox 48% din total, singurele neconditionate in utilizare), dupa cum arata un raport recent al EFOR. Dramatic, 24% dintre comunele romanesti (adica 685) au cheltuieli salariale mai mult decat duble in raport cu acesta baza de venituri. Asa stand lucrurile, pretentiile de autonomie reala acum, peste zece sau cincizeci de ani sunt o gluma, deoarece nu exista alte surse majore de venituri care sa poata fi cedate la nivel local fara a produce dezechilibre teritoriale puternice, ceea ce creaza nevoia de noi instrumente centrale de echilibare financiara, adica centralizare – si tot asa, in cerc vicios. Singurul rost al existentei acestor comune rurale proiectate din start sa fie in faliment tehnic, adica lipsite de resurse proprii si dependente de granturile ad hoc negociate cu judetul, cu ministrii sau deputatii, e conservarea bazei de clientelism politic in teritoriu. Fuziunea rationala a comunelor rurale si crearea unor unitati administrative mai eficiente, care sa stea financiar pe picioarele lor, ar da o lovitura mai grea baronilor de nivel, judetean, regional sau central decat orice reforme constitutionale grandioase.
2. Pe un indice calculat pe fondurile nationale pentru investitii locale in perioada 2004-2011, reiese ca am avut un maxim de clientelism politic in anii 2007-2008: in medie, in acei ani era de trei ori mai probabil sa primesti fonduri daca erai primar din arcul puterii decat daca erai primar de opozitie. (vezi aici harta interactiva a Romaniei cu toate alocarile de fonduri, pe fiecare localitate si judet). Aceasta a fost fix perioada de crestere rapida a bugetelor publice inainte de criza. Intr-un stat cu institutii slabe si traditie clientelara, afluxul masiv de fonduri in bugetele publice a facut mai mult rau decat bine. Aceasta este o concluzie pesimista pentru impactul real al cheltuirii de fonduri structurale in Romania.
3. Surprinzator, dar in ultima instanta logic, cei mai favorizati primari au fost cei independenti, ceea ce sugereaza ca intr-adevar alocarile discretionare au fost folosite deliberat pentru a incuraja migratia politica a alesilor locali catre arcul puterii: cum legea interzice transferul cu acte in regula la alt partid, ei o fac neoficial si sunt recompensati cu prioritate pentru asta. Administratia locala a UDMR este singura afiliata politic care iese bine pe tot intervalul de opt ani, pe medie, indiferent de rotatiile de putere; aceasta e probabil singura baza, cam balcanica, dar viabila, pe care am putut noi aseza in Romania modelul consociational.
4. Cei care au guvernat in perioada de maxim clientelism (2007-2008) nu au fost probabil nici mai buni, nici mai rai decat cei de dinainte sau de dupa – doar au avut mai multi bani la dispozitie. Ne amintim cum in acei ani iesisem complet de sub tutela FMI, ministrii nostri de Finante dadeau misiunile Bancii Mondiale in branci pe scari si in general, dadeam lectii prin Europa. Aveam bani de nu mai stiam pe unde sa-i punem si practicam discursul suveranitatii in dezvoltare – stim noi mai bine. Am ales sa punem banii in proiecte multe si mici, de care mai facusem, ca sa se ajunga la toti primarii, sa nu fie mari dificultati in executie si fondurile sa se intoarca repede unde trebuie, prin firmele-contractoare care trebuie. Ca doar nu era sa ne complicam cu vreo autostrada, vreun metrou sau mare proiect de cercetare, unde incompetenta, intarzierile sau furturile sunt mult mai vizibile.
Deci daca asta este situatia de fapt, cat de buna credeti ca este ideea cu regionalizarea? Ce sanse sunt ca Romania sa fie guvernata mai bine daca vom avea regiuni: 8, 12, 15, cate or fi ele?
Sursa: Contributors.ro