Aplicarea unor sancţiuni prin blocarea fondurilor europene către state care în opinia Bruxelles-ului s-ar abate de la „valorile europen” va oferi birocraţiei comunitare un redutabil instrument de presiune asupra statelor naţionale, dar riscă să amplifice şi mai mult fracturile din interiorul Uniunii.
Respectarea normelor statului de drept, independenţa sistemului judiciar, ar trebui să fie o „pre-condiţie” pentru accesul statelor membre atât la fonurile structurale, cât şi la fondul special destinat luptei împotriva efectelor economice şi de natură medicală provocate de epidemia de coronavirus, este de părere Vera Jourova, vicepreşedinte al Comisiei Eutopene pentru Vaqlori şi Transparenţă. „Avertismentul său are în vedere în principal guvernele din Polonia şi Ungaria, despre care Comisia susţine că subminează independenţa sistemului judiciar, precum şi România şi Bulgaria, din cauza corupţiei”, scrie Euractiv. Declaraţia vine înaintea unei importante reuniuni a Consiliului European, care va avea loc pe 17-18 iulie, prima de la declanşarea pandemiei în care participanţii vor fi prezenţi fizic, în cursul căreia ar trebui să se ajungă la una acord atât în privinţa bugetului pentru perioada 2021-2027 (fără contribuţia importantă a Marii Britanii), cât şi în privinţa resurselor financiare anti-pandemie care vor fi disponibile pentru ţările din UE.
Acest gen de condiţionare nu este chiar nouă, se discută despre ea de câţiva ani şi în cadrul Comisiei Europeane şi în Parlamentul European, însă acum a revenit în forţă pe agenda de la Bruxelles. Conform celei mai recente propuneri, Comisia ar urmă să fie cea care va recomanda modalităţile de abordare a problemelor legate de statul de drept în ţările membre, iar blocarea unui astfel de propuneri ar necesita votul majorităţii statelor din UE. Între timp lucrurile au fost nuanţate. Preşedintele Consiliului European, Charles Michel, a venit cu o propunere de compromis pentru bugetul 2021-27 al Uniunii, prin care statele membre capătă mai multă putere atunci când vor trebui luate decizii de blocare sau de reducerea fonduriloreuropenedestinate unor ţări, pentru probleme în materie de stat de drept.
În noua formulare, Comisia Europeană nu mai este abilitată să decidă oprirea fluxului de bani către o ţară membră, ci doar poate să vină cu o astfel de propunere în faţa Consiliului European unde aceasta trebuie să întrunească o majoritate calificată. Majoritatea calificată înseamnă ca aceasta să fie simultan sprijinită de 55 procente dintre statele membre, adică15 din cele 27, şi ca aceste state să aibă împreună o pondere de minimum 65 de procente din totalul populaţiei Uniunii. Şi cum şi Angela Merkel a sprijinit această abordare, declarând la o conferinţă de presă recentă că „deşi statul de drept este o prioritate absolută trebuie totuşi să avem o bază de pe care să putem lucra” e destul de clar că varianta Michel este cea care va avea succes de cauză.
La prima vedere ideea de a lăsa Comisia Europeană să supravegheze
„comportamentul” ţărilor membre atunci când e vorba de statul de drept, în general în materie de respectarea „valorilor europene” pare să fie una demnă de a fi salutată. Şi probabil mulţi o vor aplauda şi la noi. Numai că sunt destule necunoscute, destule întrebări de lămurit. O primă întrebare importantă este cine va decide cum arată criteriile ce urmează a fi aplicate şi cine va aprecia în ce măsură o ţară le respectă sau nu. La Bruxelles una dintre ideile vehiculate este aceea a unei „comisii anonime de experţi”. Apoi, va exista o instanţă de apel, un mecanism de apărare, la care să poată face recurs un stat incriminat? Şi, foarte important, se va aplica un tratament egal tuturor sau va fi unul diferenţiat? Sigur, vor fi destui care ne vor asigura de deplina imparţialitate şi corectitudine cu care va opera Comisia Europeană. Dar asta înseamnă să fii de-a dreptul naiv, să ignori natura reală a relaţiilor din interiorul Uniunii, jocul intereselor de acolo, agenda ideologică dominantă la Bruxelles.
De pildă un raport de monitorizare a nivelului de corupţie din interiorul UE, redactat cu câţiva ani în urmă, menţionat în trecut de Alina Mungiu-Pippidi şi recent şi de Traian Băsescu, a rămas bine mersi ţinut sub obroc pentru că din el reieşeau destule lucruri neplăcute despre o mulţime de ţări vechi şi influente din Uniune. Aşa că s-a considerat că e mai bine să se rămână la exemplele de acum tradiţionale din acest punct de vedere, adică la România şi Bulgaria. E adevărat, Bulgaria a avut la un moment dat şansa să scape parţial de acest stigmat atunci când s-a propus renunţarea la monitorizarea MCV. S-a speculat că nu tocmai străin de această recomandare a fost influentul vicepreşedinte al Comisie Europene, Frans Timmermans, care se zbătea atunci să obţină nominalizarea pentru funcţia de preşedinte al Comisiei Europene (obţinută în final de Ursula von der Leyen) de a obţine sprijinul premierului bulgar, Boyko Borisov, care se bucura de multă influenţă în interiorul PPE, Partidul Popular European. De aici nu trebuie să se înţeleagă că nu ar fi probleme în România cu corupţia, ci doar că nu suntem nici pe departe singurii din Europa în această situaţie.
La fel, pe cealaltă dimensiune, cea ideologică, se ridică aceleaşi semne majore de întrebare. Cine nu se încadrează în grila ideologică dominantă la Bruxelles şi sprijinită masiv de mass media occidentale, în mare parte de stânga, primeşte imediat eticheta de extremist de dreapta, naţionalist, duşman al democraţiei etc. Exemplele negative de manual sunt Ungaria şi Polonia. O parte dintre critici sunt justificate, mai ales în cazul Ungariei, dar altele sunt artificiale, impregnate de o puternică amprentă ideologică. De pildă comentând în The Guardian alegerile prezidenţiale din Polonia, care au avut loc ieri, Timothy Garton Ash, după ce ţine să precizeze că „populistul” Andrzej Duda este sprijinit de „populistul” Donald Trump şi se plânge de „paranoia de extrema dreapta” de la postul public de televiziune avertizează că la aceste alegeri este în joc „viitorul democraţiei din Polonia”. Genul de cuvinte mari, fără nici un fel de acoperire în realitate, de care majoritatea elitelor occidentale fac abuz masiv atunci când e vorba de grupările politice sau de cercurile intelectuale conservatoare. Prin contrast, nu sunt deloc îngrijorate, de pildă, de faptul că 5 miniştri comunişti, aparţinînd Podemos (partid care sprijină deschis regimul Maduro din Venezuela), fac parte din guvernul de la Madrid şi nici de politicile radicale promovate de către acesta.
După cum notează Nassim Nicholas Taleb, autorul cunoscutului volum „Lebăda Neagră”, într-o critică virulentă a „intelectualului idiot” şi a elitelor, în general, acestea „consideră că oamenii ar trebui să acţioneze în conformitate cu ce le-ar face bine şi că ele cunosc cel mai bine ce le-ar face lor bine”. „Iar în ceea ce priveşte participarea la procesul politic, sunt utilizaţi doi termeni distincti: «democratie», când rezultatul este convenabil, şi «populism» când plebea îndrăzneşte să voteze într-un mod contrar preferinţelor sale.”
Introducerea unui astfel de mecanism de monitorizare şi sancţiuni va oferi Bruxelles-ului un instrument redutabil de presiune, alături de cel al Procurorului European, asupra unor „ţări rebele”. Să nu uităm de trimiterea făcută de Frans Timmermans la „valorile europene” în timpul referendumului de la noi privitor la definiţia familiei. Asta nu înseamnă neapărat că nu vor exista şi situaţii în care o eventuală intervenţie din exterior nu ar putea avea efectul benefic de a modera derapaje interne. Însă temerea privind maniera selectivă de aplicare a procedurii, temere justificată dacă ne uităm la ceea ce s-a întâmplat în trecut, aceea privind amprenta ideologică previzibilă cu care se va opera, ca şi continua inevitabilă erodare a rolului statelor naţionale prin extinderea subordonării lor în favoarea birocraţiei bruxeleze şi a ţărilor dominante, Franţa şi mai ales Germania, toate acestea riscă să amplifice şi mai mult tensiunile interne din UE şi să destabilizeze o Uniune oricum grevată de multe probleme.