Economisirea şi creditarea la români (IV)

De la mărire la decadenţă…

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus nori negrii deasupra sistemului bancar românesc. Proprietatea privată şi libera iniţiativă urmau să fie înlocuite cu un sistem arbitrar de luare a deciziilor în economie: economia centralizată de tip socialist.

Înainte de etatizarea Băncii Naţionale a României, numărul băncilor cu drept de reescont la banca de emisiune era de 383, din care 183 erau sedii centrale şi bănci locale, iar 200 sucursale ale marilor bănci. Numărul total al băncilor, sucursalelor, inclusiv al cooperativelor de credit, era la momentul naţionalizării de 2.661 (1).

Procesul de transformare a sistemului bancar românesc după tipicurile economiei centralizat-planificate a prevăzut trei etape principale (2):
1. etatizarea Băncii Naţionale a României la 28 decembrie 1946, devenind Banca Republicii Populare Române – bancă de stat;
2. a doua etapă în transformarea aparatului bancar a fost legată de actul naţionalizării principalelor mijloace de producţie din iunie 1948. Prin acest act a trecut în proprietatea statului cea mai puternică bancă de creditare pe termen lung a industriei – Societatea Naţională de Credit Industrial;
3. cel de-al treilea moment important în transformarea aparatului bancar din ţara noastră îl reprezintă măsura luată prin Decretul nr. 197 din 13 august 1948, prin care băncile societăţi pe acţiuni devin proprietate de stat.

La 14 iulie 1947 s-a votat „Legea pentru controlul utilizării creditelor”. Această lege avea ca scop dirijarea creditelor spre realizarea obiectivelor stabilite de stat. Prin instituirea controlului creditelor, Banca Naţională a României excludea de la reescont cambiile prezentate de băncile particulare. Prin suprimarea creditului comercial şi a mecanismului scontării, băncile private au fost pur şi simplu sugrumate în ceea ce priveşte refinanţarea şi practic au fost incapabile să-şi continue activitatea. Măsurile impuse de doctrina comunistă Băncii Naţionale a României în legătură cu îndrumarea şi dirijarea creditelor, au dus la dereglarea capitalului bancar, la înăbuşirea iniţiativei particulare şi la transformarea creditului într-un instrument de finanţare fără dobândă a acţiunilor dictate de puterea de stat, în contradicţie cu interesele instituţionale bancare (3).

În ceea ce priveşte trecerea de la sistemul bănesc capitalist la sistemul bănesc socialist, condiţiile au fost create prin reforma monetară din august 1947. În aceste condiţii, puterea financiară a băncilor particulare a slăbit, BNR devenind aproape singura sursă de creditare a economiei. Împrumuturile acordate de băncile particulare, din sursele lor proprii, reprezentau circa 4% din totalul creditelor acordate în economie, în timp ce creditele acordate de BNR erau, în august 1947, de 56,80% în industrie, transporturi şi pentru meseriaşi, 39,70%, în agricultură şi pentru colectări şi 4,13% pentru comerţ şi altele (4). Cu toate acestea, producţia industrială reprezenta 75% din cea a anului 1938, creditele acordate cu prioritate industriei şi agriculturii neavând efectul scontat. Cauza a fost găsită în faptul că majoritatea mijloacelor de producţie se afla încă în proprietate privată, ceea ce a creat premisele realizării celei de-a doua etape de transformare invocată: trecerea în proprietatea statului a acestora.

În urma celei de-a treia etape a procesului de transformare a sistemului bancar românesc, o serie de bănci private sau de stat au fost lichidate sau dizolvate. Singurele bănci au rămas: Banca de Credit pentru Investiţii (Societatea Naţională de Credit Industrial), Casa Naţională de Economii şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.

Ultimele două bănci au fuzionat şi au format Casa de Economii, Cecuri şi Consemnaţiuni care, în octombrie 1949, a primit denumirea de Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Această instituţie a deţinut monopolul în domeniul depunerilor populaţiei până la sfârşitul anului 1989. În septembrie 1948, Banca de Credit pentru Investiţii a devenit Banca de Investiţii (iar după 1989 Banca Română pentru Dezvoltare). În anul 1967 au fost înfiinţate două bănci noi: Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară şi Banca Română pentru Comerţ Exterior.

Până la înfiinţarea Băncii pentru Agricultură şi Industrie Alimentară şi a Băncii Române pentru Comerţ Exterior, toate operaţiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei singure instituţii: Banca de Stat. Aceasta funcţiona ca centru de încasări şi control al numerarului. După anul 1967, Banca Naţională a fost reorganizată, schimbările fiind însoţite de un anumit grad de deschidere, cu toate că sistemul rămânea centralizat.

Abia după 1989 s-au creat premisele constituirii unui sistem bancar pe două nivele, asemănător celor din economiile dezvoltate, o dată cu trecerea către economia de piaţă.

Referinţe
1.Vijoli, Aurel, Din prefacerile sistemului bănesc şi de credit, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 96.
2.Turliuc, Vasile, Basno, Cezar, Circulaţie bănească şi credit, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1981, p. 94.
3.Pintea, Alexandru, Ruscanu, Gheorghi, op. cit., p. 239.
4.Idem, p. 241.

About Bogdan Capraru

Sunt lector doctor in Departamentul de Administrarea Afacerilor din cadrul Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor a Universitatii “Al. I. Cuza” Iasi. Activitatea mea este concentrata pe domeniul bancar. Sunt titularul cursurilor de Sisteme si operatiuni bancare, Retail banking, International banking si Finantarea dezvoltarii imobiliare. Din 2004 sunt membru al Societatii Romane de Economie (SOREC).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.