Labirintul timpului (II)

In cautarea timpului pierdut, trebuie nu numai sa ne depasim prejudecatile, sa ne schimbam viziunea, dar si sa regindim o serie de concepte, cum ar fi cele de dimensiune, stringuri, geometrodinamica, superspatiu, holografie, liant mental s.a. Trebuie sa invatam sa traim acum, caci el impleteste vechiul si noul, trecutul si viitorul.

Teoriile lui Michael Lockwood, expuse in lucrarea Labirintul timpului, Editura Tehnica, Bucuresti, 2008, se aseamana cu cele privind universul computational ale lui Culianu sau mental (Hermes Trismegistul), prin punerea in evidenta a unor puncte de ramificare in curgerea timpului, dupa modelul arborelui. Deci nu exista viitor, ci viitoruri. Casatoria dintre timp si spatiu este considerata „cea mai frumoasa poveste de iubire” (Lawrence Durrell), poetica precum unirea lui Cupidon cu Psyche din antichitatea greaca. Oricum timpul si spatiul nu exista decit impreuna, intr-un continuum contorsionat, maleabil in miinile unui matematician.

Modelul curent al universului nostru, presupus dodecaedric, incorporeaza atit expansiunea cit si energia intunecata si cenzura cosmica (paradoxul omoririi bunicului intr-o calatorie in trecut). Autorul vorbeste si despre directionalitatea timpului, pentru ca, potrivit mecanicii, un pom ar putea sa redevina saminta, iar fluturele – omida. Fara directionalitate si fara ordine am avea un intreg haos. La care contribuie si gaurile negre, despre care Woody Allen spunea ca il confuzioneaza atit de tare, incit nu-si da seama daca sint o problema sau o solutie.

Oamenii calatoresc prin viata cu fata mai mult catre trecut. Referindu-se la o reorientare catre viitor, Samuel Butler spunea ca ar fi trait cindva pe pamint o rasa de oameni capabili sa-si vada viitorul, numai ca din cauza asta mureau la virsta de un an. E o metafora plina de invataminte… Pe de alta parte, P.W. Atkins spunea ca orice schimbare naturala corespunde unei alunecari a universului spre descompunere cosmica si se mira ca mai apar imbunatatiri, cum ar fi nasterea unei opinii sau a unei catedrale, dar Lockwood se pronunta impotriva tendintei entropice, el vorbeste despre sisteme care se autoorganizeaza si care sint intercorelate, despre autocataliza si emergenta vietii…

Universul reprezinta, prin urmare, o complexitate controlata, ce poate fi cunoscuta, insa, in mod implicit. Teoria cuantica rupe cu prejudecatile noastre despre functionarea universului. In corectitudinea sa incontestabila, sa spunem ca ea este cea mai stupida teorie, dar asta doar pentru a ne menaja orgoliile propriilor prejudecati. Cuante, unde, energii sint notiuni cu care autorul opereaza cu eruditia unui fizician si cu gratia unui filosof, care se bazeaza insa strict pe rezultatele stiintei.

„Natura fundamentala a timpului este o prezenta constanta in incercarea de a descoperi «gravitatia cuantica», descrierea unificata a naturii care va reconcilia, in sfirsit, cele mai bune teorii create pina acum, relativitatea si mecanica cuantica” (Craig Hogan, „New Scientist”, 11 ianuarie 2003). Asa sa fie? Gravitatia cuantica este, intr-adevar, extrem de problematica, ea poate strica petrecerea, cum se spune, dar iata ca apar teorii noi, cum ar fi cea privind existenta si comportamentul gravitonilor, care pot explica multe.

Oricum, in cautarea timpului pierdut, trebuie nu numai sa ne depasim prejudecatile, sa ne schimbam viziunea, dar si sa regindim o serie de concepte, cum ar fi cele de dimensiune, stringuri, geometrodinamica, superspatiu, holografie, liant mental s.a. Trebuie sa invatam sa traim acum, caci el impleteste vechiul si noul, trecutul si viitorul.

Vorbeam mai sus despre asemanarea cu ideile lui Ioan Petru Culianu. Acesta punea accent pe principiul sincronicitatii temporale, pentru el diacronia este o dimensiune obligatorie a lumii, intr-un spatiu infinit dimensional. El definea istoria ca fiind „modul in care interactiunea infinita a obiectelor ideale reuseste sa se manifeste in spatiu si timp, conservind totodata unitatea lor sistemica si principiul antropic” (din Horia-Roman Patapievici, Ultimul Culianu, Humanitas, Bucuresti, 2010, p. 210). Pentru el, istoria este o competitie intre optiuni ontologice diferite. Placile tectonice care sustin lumea nu sint nici uniforme, nici continue. Iar atunci cind se intilnesc apar seismele pe care le percepem ca revolutii.

Inainte de a fi asasinat, in 1991, Culianu pregatea o trilogie intitulata History of Mind, care ar fi examinat religia, filosofia si stiinta ca transformari reciproce, potrivit unor mici modificari ale regulilor de generare. Oricum, si Culianu a incercat sa formuleze o Mare Teorie Unificata a Universului. Potrivit lui, toate formele spiritului, cu dezvoltare completa, sint solidare, de pilda stiinta exacta este solidara cu ontologia. Pentru Culianu, stiinta, religia si filosofia sint identice din punctul de vedere al modului de generare in mintea umana, cognitiv deci. Din pacate, cu el timpul nu a mai avut rabdare…

Ideile lui Lockwood par sa fi imprumutat ceva si de la Kant, pentru care spatiul si timpul sint intuitii pure a priori, care prescriu legi ale naturii. Totul pare a fi guvernat de jocurile mintii (mind games). Omul gindeste, se gindeste, se regindeste pe sine si realitatea din care face parte, „intr-un spectru de toleranta logica”. Alti cercetatori iau in considerare mai multi „invarianti caracterologici”, gasind ca doctrina consubstantialitatii pneumatice a omului si a elementului transcendent este una fundamentala, cultivind mitul si fantasticul in care omul se poate „invecina cu divinitatea”.

Asistam la un proces de transevaluare a tuturor valorilor (ceea ce Nietzsche numea Umwertung aller Werte), in cautarea unei mathesis universalis care sa explice totul, la o suprema incordare a cunoasterii, in asteptarea/cautarea unei revelatii ce pare iminenta – pare ca nu ii mai lipseste decit o infima fractiune de timp. Marii autori par oricum instalati intr-un „dincolo” care le sporeste enorm creativitatea, dincolo chiar de propriile opere. Se simte, cum „conjectura” H.-R. Patapievici, o „ruptura de nivel” in evolutia lor, o „cadere in timp”, dar si o „cenzura transcendenta” (Lucian Blaga) care le opreste accesul la „cunoasterea interzisa”, ce poate deveni periculoasa. Pe linia aceasta, cred, se inscrie si contributia remarcabila a lui Michael Lockwood, despre care cred ca vom mai auzi curind.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

scroll to top