Moartea ultimului tribun – amnezii, revarsari, sortilegii apuse

Marginalii la disparitia lui Adrian PAUNESCU

Uneori, moartea unui artist, cu atat mai mult a unui artist extrem de controversat – cum a fost Adrian Paunescu, poate functiona drept un straniu, volatil turnesol proiectat deasupra unei epoci ravasite si neimpacate cu propriile jumatati de adevaruri, propriile iluzii desarte, propriile nimicnicii.

Astfel, incheierea unui destin ajunge, paradoxal, sa poata spune uneori mai mult decat ceea ce ramane liric sau documentaristic, in urma cuiva atat de vulcanic si de special. Revazand – fugitiv chiar – filmul vietii lui Paunescu, inevitabil multora le-a venit sa-si contemple spontan propriile amanari, derogari/derobari, dar mai ales rani incomplet inchise, mituri spulberate napraznic de regimurile succedate draconic, bilanturi de viata calcate scarbavnic in picioare.

Din acest unghi, viata poetului disparut apare mai degraba ca un creuzet de tanjiri, amestecate ametitor cu magma fetida a unei sete de putere, de glorie, de certitudine pe care cinismul secolului XX nu avea cum sa nu-l fluture in vartejul existential al unei asemenea personalitati (unii ar spune prismatica, altii – considerandu-se cobai sau victime ale intoxicarii ideologice, de pe atunci – tribunarda – , expresia unui fel de triada robespierrista la pachet ). Pe foarte putini insa i-ar fi putut lasa indiferenti. Si iata ca pana si potentatii zilei de azi au decis sa depuna sicriul spre venerare la Ateneul Roman, sperand ca macar o parte din oprobriul muritorilor de rand ai acestor vremi in deriva sa se ogoiasca, sa-i crute, sa le faca uitate propriile lor derive morale.

Simptomatic insa mi se pare insa mai ales faptul ca repede uitam aproape cu totii angajamentele de circumstanta, amneziile induse de mirajul politicii – ca instrument de manipulare in masa – ale unui poet. Simtim ca merita, ca trebuie sa le uitam, tocmai in favoarea Poeziei – ca ultima intruchipare a Sacrului ratacit/ascuns in profan, ca ultim, firav mesaj al unei purificarii costisitoare, greu accesibile. Este si o reverenta inerenta pe care o facem in fata genialitatii sau, mai bine zis, a locurii cu o navalnica inspiratie, ce a frizat, uneori, magnetismul geniului, cu partile lui decantate sau nedecantate, in jos sau in sus exprimate (cam ca in „Amadeus”-ul lui Forman).

Pe de alta parte, dincolo de tabloidizarea hilara, morbida chiar, pe care au ajuns sa o practice televiziunile, comportamentul emotional – frenetic al celor veniti sa se desparta sau care au transmis diverse mesaje „ultimative” la catafalc atesta inca o data comportamentul cvasi-tribal care bantuie inca imaginarul colectiv romanesc. S-a putut citi o imensa spaima la despartirea definitiva de acea lume himerica, exalta(n)ta a anilor „in blugi si-n adidasi”, un regret fata de o pierdere pana atunci camuflata in memorie, dar care – pe fundalul mizeriei generalizate de azi – flutura un fel de briza de constiinta, dar si de melancolie frustrata. Totodata, am avut si proba diferentei imense care ne separa de popoarele „cazute in civilizatie” (in termenii lui Spengler), care au reusit sa se desparta demult de aburii demoniaci ai mitizarii propriei lor istorii, care au reusit – prin marturisire si asumarea culpei morale din al doilea razboi – sa se „desparta de trecut, razand”, sa ingroape spectrul resentimentelor in favoarea Reconcilierii simbolice cu trecutul si a Iertarii.

In fine, probabil ca plecarea lui Paunescu din aceasta viata a fost cea din urma care a mai avut parte de asemenea revarsari si sortilegii. MTV-izarea creierelor de azi nu mai da semne ca generatia imediat urmatoare va mai putea iesi din cinismul si din fragila aroganta in care s-a blindat si nu se va se mai putea transpune energetic, ca astazi, la mesaje supraincarcate voltaic prin cuvant. Un intreg umanism – in esenta anti-tehnocratic/robotic, dar si egolatru – paleste si el, in aceste zile, fara ca vreo alta dislocuire subtila sa fie in stare sa-i preia locul vacant. Ramanem de acum captivi, cum ar fi spus personajul Petrini al lui Marin Preda, captivi doar Erei Ticalosi(i)lor, despuiati nu doar de minima onoare, dar si prejudecata vreunui sentiment nevisceralizat. Salvarea prin poezie – in sensul ei phaeton-ic sau furibund – va parea o ipoteza tot mai putin plauzibila pentru cei mai multi dintre noi. Preferam tot mai mult investitiile Partidului Comunist Chinez in Europa si, probabil, dupa crepusculul previzibil al multor congeneri ai poetului, si romanii vor sfarsi prin a le prefera „stilului pragmatic – managerial” al fostei Securitati.

Ca dovada a acestei ultime forme de declin (sau de elan, cine stie?) ar fi si faptul ca in aceste zile eu n-am auzit pe nimeni sa vorbeasca de pilda si despre importanta enorma a partenerei principale de destin a marelui disparut, poeta Constanta Buzea, cea care a facut, in mare parte, posibila cariera si gloria juvenila a celui dintai. Dar, probabil, ca despre aceste „vulnerabilitati” nu este potrivit sa vorbesti in proximitatea galvanica a unui mit – redescoperit brusc prin moarte. Adica, despre tot ceea nu se cuvine sa rostesti, este mai intelept totdeauna sa lasi Timpul sa se exprime. Altfel, la ce bun poeti in vremuri sarace, nu-i asa ?!?