Mai este cu putinta societatea civila din Romania ? – sau utopica pledoarie pentru o necesara intrare in normalitate –

In mod paradoxal, sau – cel putin – aparent paradoxal, procesul de dez-activare a societatii civile din Romania este judecat mai degraba drept o consecinta a capitalismului de cumetrie care a indus cu el toate efectele de distorsiune tipice unei constructii de mucava, ultra-nepotiste si incapabila a se baza pe vreun de alte realitati economice decat acelea ale „comisioanelor”, sinecurilor, aranjamentelor oculte, santajelor reciproce si a mahalagismului manelist, cu efecte endemice. Altfel spus, intr-o societate funciar fatarnica, deocamdata incapabila sa depaseasca paienjenisul de clanuri si superstitii, doar temporar sufocate sau disimulate de dictatura comunista, nu era nicidecum necesara vreun fel de schimbare, renovare sau reinventare a politicului/raporturilor de putere din societate. Dimpotriva, grosso modo, acelasi grup de interese/persoane legate de zona Primaverii (cum Ceausescu redenumise Bulevardul Jdanov, fostul ideolog stalinist) era blagoslovit – cu surle si trambite – sa mentina raporturile de forte anterior existente, amabalate insa acum sub aperenta „marii aglomeratii din decembrie” (cum a numit-o Mircea Dinescu) sau a „marii harababuri” (cf. Regizorului Geo Saizescu) sau a unei supremei isterii profitabile, concept sugerat de psihanalistul elvetian de origine romana Ion Vianu.

Ce sa caute atunci o societate civila pe malurile Dambovitei decat sa incurce si mai mult lucururile pe care mineriada din iunie nu reusise, potrivit planului initial, sa le „rezolve”? Simptomatic este si faptul ca inamicul cel mai feroce al lui Ion Iliescu – ca purtator de stindard al conservarii vechiului regim – a fost chiar embrionara societate civila din zilele Pietei Universitatii, ca si vechiul sau mini-canal tv SOTI. „Niste baieti si ei” – ii numise el insusi, pe atunci, pe presedintele Societatii Timisoara, defunctul George Serban, pe politologul Mircea Mihaies etc. Culmea este ca – desi Petre Roman permisese public re-oficializarea grupului lui Eugen Barbu de la „Saptamana”, sub un nume actualizat – i-a fost mai greu fostului presedinte sa se debaraseze la fel de usor de societatea civila, asa cum reusise sa compromita sau blameze, pe rand, „partidele istorice”, pe Doina Cornea, pe Ana Blandiana sau chiar pe fostii „tovarasi de drum”, gen Dumitru Mazilu… Sa recunoastem, totusi, ca Iliescu a avut un enorm geniu machiavelic daca a reusit sa orchestreze atat de complex si de subtil o intoxicare colectiva de asemenea proportii, iar mai tarziu sa ramana doar gratulat blajin de „Academia Catavencu” cu simpaticul nume de cod „Bunicuta”(pandantul lui „Bombonel” pentru ex-premierul Adrian Nastase).

12 moduri istete de a pune sectorul ONG pe butuci …

Cu un echivalent de tip Havel sau fara acesta, iata ca, acum, societatea civila din Romania reprezenta pana nu demult principala garantie ca tara ca intreg avea sansa sa se indrepte cu timpul spre o cale europeana reala – adica sa-si insuseasca si sa respecte in practica setul de principii, valori, dar mai ales, reguli, drepturi si standarde pentru care meritase intrega aventura a aderarii. Iata ca acum putem vedea cu ochiul liber ca, tocmai sub noile regimuri guvernamentale, cu un scrupul mult mai mare al invocarii democratice – tind sa reduca, adesea pana la ineficienta si paralizie, orice germen de reactivitate critica si de alternativa proiectiva, judecate in raport cu oferta elitei politice a organizatiilor societatii civile. Pe scurt, am putea, la rigoare, clasifica rapid mijloacele de neutralizare/fetisizare a societatii civile romanesti prin urmatoarele componente caracteristice-cheie:

1. privarea de surse bugetare clare, explicite de finantare prin neincluderea unui capitol special rezervat societatii civile in bugetul de stat, atribuit pe baze obiective, transparente si competitive;
2. mentinerea unor proceduri clientelare, obscure, discretionare sau oportunistice si hiper-birocratice de atribuire a statutului de ONG de utilitate publica;
3. blocarea istorica a imbunatatirii legislatiei referitoare la sponsorizare, ceea ce afecteaza inclusiv posibilitatea aplicarii recomandarilor Pactului dintre ONU si OCDE (la care Romania nu a reusit nici pana in prezent sa devina membra) in privinta stimularii Responsabilitatii Sociale Corporative (CSR) in practica strategica a marilor companii;
4. dezinteresul si incapacitatea de fondare si utilizare in folosul public general a unui mecanism insitutional de consultare structurata intre Guvern/Parlament si organizatiile realmente reprezentative ale societatii civile, careia i se prefera listele scurte si invitatiile confidentiale ori formatul unor dezbateri mediatice cu impact previzibil;
5. neaplicarea in profunzime a legislatiei/recomandarilor Consiliului European privind necesitatea activarii si incurajarea largilor parteneriate dintre autoritatile centrale/locale si organizatiile credibile ale societatii civile, in special pentru stimularea unei absorbtii mai judicioase, rapide si transparente a fondurilor UE;
6. absenta unui sistem formalizat clar si „decontabil” de inter-comunicare fluenta, responsabila si dominata de respect, acuratete si transparenta intre Parlament/ Presedintie/ Guvern si sectorul ONG, considerat in continuare periferic, nepreocupant (sau inoportun) si necredibil in conceptia majoritatii liderilor politici si chiar a multora din liderii mass-media;
7. acapararea subtila, dar masiva a canalelor mass-media de catre un grup restrans de circa 15-20 de persoane care au monopolizat de ani de zile si au instrumentalizat in mod restrictiv/ reductionist, treptat, aproape intreg spatiul public de exprimare prin tv si radio;
8. reducerea – pana in pragul eliminarii – a majoritatii programelor posturilor publice de radio si televiziune a emisiunilor de informare si dezbatere sobra si argumentata privind apartenenta si obligatiile juridice si economico-sociale ale statului roman in raport cu Uniunea Europeana si principalele institutii care o reprezinta, inclusiv cele referitoare la Forumul Societatii Civile din cadrul UE si la mecanismele acesteia de consultare cu organizitiile majore europene;
9. in pofida eligibilitatii teoretice a ONG la fondurile europene post-aderare, nemodificarea legislatiei romanesti cu privire la obligativitatea egalizarii tratamentului si mijloacelor de co-finantare bancara a organizatiilor neguvernamentale, care era de datoria Bancii Nationale a Romaniei sa fie adoptata si impusa in mod reglementativ tuturor institutiilor bancare care opereaza in tara noastra;
10. transferarea unei mari parti a responsabilitatii pentru esecurile reformelor juridice, politice si electorale catre liderii unor importante ONG-uri (precum – pentru criza reforma sistemului electoral – catre Cristian Parvulescu; pentru neprimenirea clasei politice – catre Ana Blandiana; pentru compromiterea Romaniei ca stat prea corupt catre Monica Macovei sau catre Transparency International etc), in vederea de-crediblizarii intregii miscari civile si pentru justificarea neincrederii liderilor politici in societatea civila, in ansamblul sau;
11. neadoptarea unui regim clar si mult mai favorabil din punct de vedere juridic si financiar pentru functionarea/finantarea ONG-urilor, care (desi actioneaza in sistem non-profit sau chiar caritabil) sunt tratate ca persoane juridice cu drepturi depline, aidoma „agentilor economici”, insa sunt in cea mai mare parte defavorizate ca drepturi de operare, decapitalizate sau necredibile din punct de vedere financiar de catre sistemul bancar sau chiar de alti finantatori potentiali din tara sau strainatate;
12. imposibilitatea viabilizarii unui sistem unic, coerent si controlabil de diferentiere juridica si de tratament public intre organizatiile democratice active si cu activitate lesne atestabila, pe de o parte, si cele pur formale sau chiar vadit anti-democratice ca orientare, care continua sa beneficieze de sedii cvasi-gratuite, subventii mascate etc fara sa fie obligate ca macar sa detina un site oficial pe internet sau sa dea in vreun fel seama periodic asupra naturii exacte a activitatilor pe care le desfasoara.

Toate problemele rezumate mai sus sunt, desigur, percepute si binecunoscute, opiniei publice si politicienilor din Romania. Mai ramane sa apara si dorinta de schimbare la ei. Dar si la corifeii sferelor-anexa de influenta care – formal cel putin – fac parte din societatea civila, dar nu au in practica o contributie elocventa la primenierea mediului social si politic romanesc (gen Academia Romana si numeroasele institutii ramase in subordinea sa, organismele de presa, organizatiile sindicale etc). Cata vreme aceasta retea relationala va continua sa inregistreze numeroase fracturi si deficiente masive de functionare, Romania nu va putea genera premisa unei insanatosiri a scarii de valori, nu va privi spre viitor cu adevarat pentru a aduce cu adevarat spiritul Uniunii Europene mai aproape de deciziile interne si de casele tuturor romanilor, iar noua, cetatenilor obisnuiti, ne va fi extrem de greu tututor sa depasim diviziunile si insuficientele care ne bantuie.

… si 10 masuri pentru o posibila revenire la normalitate

Pe de alta parte, cum nu putem spera prea multe lucruri bune de la clasa politica actuala (cu contururi inca neclare si fluide), cred ca ar merita sa insistam mai ales pe langa Comisia Europeana, care a preluat in practica multe dintre prerogativele anterioare de suveranitate nationala, sa continue si chiar sa intensifice presiunea asupra oficialilor romani pentru ca acestia:

1. sa aplice efectiv si fara obiectii sau cereri de continua pasuire, nu doar in mod formalist obligatiile, legislatia si practicile caracteristice spatiului comunitar;
2. sa treaca de urgenta la politici si masuri clare de integrare activa si profunda a economiei in si potrivit regulilor stricte ale Pietei Unice Europene, nu doar din unghi general legislativ pur formal, ci din perspectiva practicilor economice si comerciale europene curente;
3. sa inceteze permanenta polemica sterila si controversele Guvernului cu oficialii Comisiei Europene, practicata in cursul guvernarii anterioare, cum au fost deja cele legate de gravele abuzuri si incalcari ale legislatiei UE si practicarea unei duble masuri (pretentii de a fi tratati pe picior de egalitate la Bruxelles si incapacitate de adaptare la minime norme, acasa);
4. dincolo de posiblitatea calatoriilor si a emigrarii, sa evidentieze care sunt pana acum efectele politice si economico-sociale cele mai palpabile in ochii cetatenilor pentru care acestia sa considere ca au meritat cu adevarat sacrificiile in vederea aderarii;
5. pentru ca sa nu se ajunga in curand la o grava pierdere/ disolutie a autoritatii statului – spre care pare ca ne indreptam – sa introduca rapid si sa impuna un sistem legal co-responsabil, inclusiv penalitati clare, de exercitare a prerogativelor reprezentatilor puterii judecatoresti fata de care atat Presedintele statului, cat si Comisia au destule parghii de actiune si lobby;
6. sa solicite Comisiei Europene ca – prin Reprezentanta sa in Romania si prin antenele pe care le-a capacitat la scara nationala, gestionate integral de cetateni romani – o mult mai activa, densa si prompta informare de la sursa a diverselor grupuri sociale asupra consecintelor legislatiei europene care se adopta in raport cu aceste grupuri, dar si a cazurilor inca frecvente de incalcare de catre Romania a legislatiei europene si a proceselor deschise la Curtea Europeana de Justitie impotriva Romaniei si a efectelor politicie si economice ale acestor procese pe termen mediu si lung;
7. cata vreme nu au fost indeplinite cerintele Comisiei Europene privind sanctionarea gravelor acte de coruptie politica deja depistat si binecunsocute opiniei publice internationale, sa accepte continuarea monitorizarii de catre UE a activitatii justitiei si administratiei la nivel central pana cand institutiile europne si opinia publica vor putea constata modificari palpabile de mentalitate, de optica si de atitudine din partea autoritatilor in chestiune;
8. in conditiile crizei economice si finanaciare, sa transpuna in practica administratiei centrale/locale aplicarea promovarii si remunerarii conform calitatii si a ritmului de solutionare a sarcinilor de serviciu si nu pe criterii cantitative si formaliste;
9. pentru reusita reformelor necesare avute in vedere, ca si pentru eficientizarea absorbtiei fondurilor europene, sa introduca in practica un mecanism coerent si fiabil de consultare sistematica, flexibila cu societatea civila pe criterii transparente, obiective si complexe;
10. sa antreneze in reflectia asupra reformelor avute in vedere, intr-o maniera palpabila si nediscriminatorie, pe expertii si personalitatile marcante din exil, inclusiv prin stimularea participarii acestora la proiectele pentru cresterea competitivitatii economico-sociale.

In mod vadit, toate aceste solicitari, asteptari, invocari samd. nu ar avea in mod natural sansa sa se implineasca decat in conditiile unei profesionalizari si a unei responsabilizari clar evaluabile a organizatiile neguvernamentale insesi – singura modalitate, de fapt, de a evada din marja limitarilor rigide si a pretentiilor ridicole referitoare la performanta autoritatilor publice fara de pandantul firesc al roulului pe care trebuie sa il joace cu atat mai impecabil liderii sectorului ONG. Poate ca, intr-o zi, toate aceste reasezari de fragile raporturi si de enigmatice concluzii productive se vor produce si vor genera efectele multasteptate. Deocamdata, realist privind lucrurile, fie si simpla ridicare a problemelor puse de schimbarea raporturilor de situare ale societatii romanesti fata de UE conteaza de la sine pentru reordoanarea prioritatilor, modelarea tintelor si inteligenta flexibilizare a modurilor practice de abrodare pentru ca intr-o si, oricat de indepartata, bunul simt, pragmatismul si o anumita relaxare vizionara sa aiba oarece sanse de succes.