Spune-mi cum arata criza ta, ca sa-ti spun cum te poti de-ciniciza!
~ indemn la reflectie inainte de intrarea in muncile de primavara ~
Uneori, cu naivitate demna poate de o cauza mai buna, tot uitandu-ne la efectele din farfurie ale actualei recesiuni economice, am tot mai mult convingerea aceea – sadita probabil din adolescenta – ca ne meritam din belsug criza, ca „avem criza care ne merita”. Daca ar fi altfel, de ce ne-am mai induiosa doar la privirea notei la combustibili sau la electricitate si nu ne-ar preocupa mai degraba sa depistam adevaratele fundamente ale actualei inrautatiri galopante?!?
Daca ar fi sa fim cat de putin sinceri cu noi insine, am reusi sa ne depasim „barbateste” (cum se zice a in armata) zatzul de repulsie anti-barbara cu care ne fortifiem in exces constiintele, am fi recunoscut inca de la momentul 11 septembrie falimentul unui anumit tip de ordine bazata pe „vechile valori” cu care se imunizasera decenii de-a randul americanii si, odata cu ei, intregul sat planetar. Am fi facut ceva -cat de putin- pentru a depasi acea „mandrie si prejudecata” civilizationala conform careia trebuie negresit sa ne mearga bine, din ce in ce mai bine (evident in termen de delir consumist), necerandu-ni-se decat putina indignare umanitara si o grimasa de manie rece fata de „atacatorii fundamentelor civilizatiei occidentale”.
Este semnificativ ca, la aceasta ora, cei care au inceput sa se dezica cel mai vehement de dinamizarea economiei prin continuarea stimularii consumului sunt tocmai lupii moralisti de ieri, gata la orice ora sa incaseze un nou comision pentru o tranzactie, o livrare, o intermediere sprintara, fie si de ceva arme pentru papuasi, talibani sau mai stiu eu ce rebeli eliberatori „bolivarieni” (daca se cere, domne, pe piatza, cum sa nu le dai?”). Evident, ca lacrimile lor raman de crocodil la dieta. Sau, in cel mai bun caz, reprezinta ultima lor ocazie de reconvertire ideologica in raport cu miscarea de macaz din decembrie 1989. Dar este necesar sa admitem ca sunt extrem de galagiosi si activi in frenetica lor „demolare de canoane”.
Din nefericire, putinatatea idealurilor si ciuruirea sistematica a minimelor noastre aspiratii din „vechea criza”, cea a anilor ’80, nu se pot trata sau contracara nici cu decrete, nici cu predici in vant si nici cu iluzionisme economice de ultim trend. Este adevarat ca am auzit si multe voci care tind sa limiteze in mod subtil „mania proletara” a multor consumatori dezamagiti printr-o critica indignata a panei de idei, a lipsei de imaginatie economica sau de curaj decizional. Dar, in toate aceste vocale demersuri nu o sa descoperiti vreodata macar samburele unei remuscari personale, a unei macar tardive caintze pentru „prostioarele anterioare”, o forma cat de firava de auto-imputare pentru toate derivele lor nazdravane din trecutul destul de apropiat. Daca ai indrazneala sa te mai legi cumva si de conduita etica a vreunora din „stalpii societatii” lor burgheze (fie banci, fie burse, fie societati de asigurari), atunci chiar nu poti figura decat pe lista neagra a nihilistilor, anarhistilor, utopistilor demni de compatimire sau de oprobriu public, exemplar.
Bun, iar acum, chiar daca acest final de spasite cugetari ramane deschis, emblematic deschis, as spune doar ca fara o minima asceza mentala, fara un minim martiraj intelectual precum cel care a fost practicat de marii dezidenti din Europa de Est in toti anii totalitarismului, riscam sa ne invartim doar grotesc in jurul cozii sau chiar sa ajungem sa ne-o devoram ritualic, precum sarpele Ouroburos. Antidoturi la criza ne va fi dat sa gasim de abia dupa ce ne vom fi restituit noua insine acel mix insolit de seninatate contemplativa (gen „mai uita-te in sus sa vezi si tu norii!”) combinata cu puterea de renuntare la toata colectia de bijuterii false de pana mai ieri pentru a incepe ceea ce se cheama pur si simplu „o viata noua”. In multe perioade ale Europei a fost necesar acest exercitiu de reconversie a frustrarilor si resentimentelor in propulsia inerenta a unor noi standarde, noi masuri ale existentei, noi mize existentiale, noi descoperiri cu ochii la fundamente si mai putin la reziduuri.
Altfel spus, in terminologia de azi, mult coaching personal inaintea primei sedinte de detartraj anti-cinic plus o doza mica, cat de mica de sfiala inaintea unui nou inceput. Care merita in mod sigur ca pas de facut. Ar putea incepe chiar cu o detronare a teroarei mediatice asupra psihicului si deja ar fi un mare castig al luptei anti-isterism mondial si a manipularii falselor mize si mistere.
Suntem, intr-adevar, vai, taman in anul insolventelor cotropitoare… Dar s-a facut vreodata putina curatenie fara sa deschizi larg geamurile si sa-ti dea seama ca merita intr-adevar sa intre putin soare in camera?
