Biologia credintei

A intelege religiozitatea doar ca provenind dintr-o excitare a anumitor zone ale creierului releva o conceptie materialista, de tipul “materia inaintea gandirii”, care mi se pare descalificanta.

Cercetata de stiinta, religia este abordata, mai nou, din perspectiva psihologica sau chiar biologica, fiziologica. Psihologia religiei este o disciplina tanara, ce constata ca omul credincios, ca locuitor al unei patrii transcendente, se descurca mult mai bine in fata avatarurilor si provocarilor vietii cotidiene tocmai pentru ca este in stare sa se autorelativizeze.

Cel mai adesea, el traieste o stare de bine, o usurare. Omul are in el setea de absolut, nevoia de a se raporta tot timpul la ceva superior, iar credinciosul, incredintandu-se Creatorului, se simte protejat si chiar condus pe cararile vietii.

Freud considera religia ca pe o “nevroza obsesionala universala”, considerand ca omul credincios ar incerca sa-si controleze impulsurile sexuale cu ajutorul rugaciunilor si al ritualurilor religioase de teama unui Dumnezeu autoritar.

Dar, cu timpul, reprezentarea divina s-a modernizat, relatia cu Dumnezeu a devenit mai parteneriala. Realizam din nou, cu aceeasi uimire de altadata, cat de mare este disponibilitatea oamenilor de a se incredinta unei fiinte ceresti, unei suprainstante divine, si cat de mare este linistea, ca sa nu spun fericirea, care ii cuprinde pe cei care au facut-o cu adevarat.

O alta disciplina stiintifica recent aparuta este “Neuroteologia”, care incearca sa explice religiozitatea pornind de la date biologice, sustinand ca ea are un fundament neurofiziologic. Deci o experienta mistica ar putea fi inteleasa si chiar masurata (!) cu mijloace ale stiintelor naturale.

Altfel spus, Dumnezeu nu ar fi altceva decat un produs al creierului nostru, el “locuind” in Lobus parientalis superior. Neurologul american James Austin considera ca starile mistice de iluminare sunt produse de o inhibare a activitatii unor zone subcorticale ale creierului. Mai rau, canadianul Michel Persinger, ca si americanii Jeffrey Saver si John Rabin, explica aceste stari ca fiind microatacuri epileptice de lob temporal.

In lucrarea “De ce Dumnezeu nu vrea sa plece: stiinta creierului si biologia credintei”, americanii Andrew Newberg (radiolog) si Eugene d’Aquili (psiholog) acrediteaza si ei ideea unor radacini biologice, in speta traseele nervoase ale creierului, ale tuturor experientelor spiritual-religioase. Dupa ei, toate religiile s-ar baza pe mituri, fabricate si ele tot in lobul parietal.

Ele pleaca dintr-o arie cerebrala identica, astfel incat religiozitatea ar putea fi considerata un fenomen unitar. Pentru cei doi autori, creierul isi creeaza propriul Dumnezeu. Ritualurile religioase pot provoca – se sustine – stari transcendente, care se rasfrang asupra hipotalamusului. Centrul din creier care regleaza reactiile de excitare sau de calmare este inhibat. Cu alte cuvinte, este vorba de procese neurologice care provoaca trairi mistice.

Ei bine, mie toate acestea mi se par niste monstruozitati stiintifice. Consideratiile de mai sus sunt cel putin triviale, pentru ca toate emotiile sunt conditionate neuronal. A intelege religiozitatea doar ca provenind dintr-o excitare a anumitor zone ale creierului releva o conceptie materialista, de tipul “materia inaintea gandirii”, care mi se pare descalificanta.

Ea duce la concluzia ca Dumnezeu este imanent omului, ceea ce pentru mine e o absurditate. Fara indoiala ca starile religioase au o reprezentare in invelisul cortical al sistemului limbic, dar numai ca efect; abordarea noastra este una idealista, de tipul “gandirea inaintea materiei”, caci “La inceput a fost Cuvantul”, si nu sta in puterea noastra si nu are rost sa rasturnam lucrurile.

Si metodologia acestor cercetari mi se pare eronata, caci nu poti sa masori ipoteze metafizice ca si cum ai masura operatii fizice elementare. Cum poti extrage din astfel de masuratori valori normative, cum poti sa masori credinta cu metrul? Asta e un soi de “neuromarketing”.

In 2004, intr-un anunt spectaculos, americanul Dean Hamer, specialist in biologie moleculara, a afirmat pentru prima data ca exista o gena a Lui Dumnezeu. Deci credinta este instinct si ar fi cuprinsa in genomul uman. Cu alte cuvinte, omul este conditionat genetic pentru a crede, credinta se transmite ereditar. De-ar fi sa cunoastem, insa, functiile biochimice ale tuturor genelor, si tot nu am putea explica un fenomen atat de complex cum este spiritualitatea. Nici un cercetator serios nu ar avea astfel de pretentii.

Studiile serioase releva, in schimb, faptul ca exista o relatie certa intre credinta si starea de sanatate psihica, relatie benefica in marea majoritate a cazurilor. Oamenii credinciosi suporta mai usor emotiile si stresul, isi alina suferintele in rugaciune, ajutand astfel sistemul imunitar sa lupte. Sanatatea este, deci, un efect si nu o cauza a religiozitatii.

Chiar din punctul de vedere al mitologiei evolutioniste, credinta ajuta, protejeaza, produce o stare de bine. Mai mult, credinta sustine si bunastarea individuala si comunitara. Economistii americani Robert Barro si Rachel McCleary au stabilit astfel un raport intre ratele de dezvoltare ale diferitelor tari si datele referitoare la convingerile religioase fundamentale ale populatiilor respective. O societate bazata pe o conceptie religioasa poate economisi resurse sau le poate aloca mai eficient. Religiozitatea sustine munca, morala sociala, ceea ce conduce firesc la o prosperitate mai buna.

In absenta credintei, ca incredere la modul absolut, nici un sistem nu poate reusi. Analogiile dintre sistemul economic si cel confesional sunt uimitoare. Homo religiosus are incredere, iar aceasta este fundamentala in a-l ajuta sa se descurce intr-un mediu ultradiferentiat, hipersensibil si bazat pe conventii fragile. Credinta este incredere originara si ofera siguranta vitala, elimina arbitrarul. Ea este indispensabila pentru atingerea unor niveluri mai inalte ale constiintei. Crezand, omul stie ca exista.

Dorul de transcendenta, sensul sacrului fac parte din fiinta umana. O lume fara Dumnezeu nu poate exista. Cum spunea Emile Durkheim, credinta tine de demnitatea umana, ea poate asigura o etica a demnitatii. Credinta este o promisiune a binelui, este darul sperantei intr-o lume mai buna, speranta intr-o ordine ideala ce va sa vina, linistea si pacea suprema.

0 thoughts on “Biologia credintei”

  1. ana spune:

    Interesanta expunere, ar trebui sa fim totusi constienti de faptul ca atitudinea ateista esta de acum depasita ; i-a luat locul alta si mai perfida, antiteista…da, exista “divinitate” dar nu ne intereseaza sau, suntem impotriva ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.