Pentru Hyman Munsky (Can „It” Happen Again?), sistemele financiare au o tendinta implicita de a ajunge periodic in situatii dificile, ceea ce s-a intamplat si acum; pentru Johan Lybeck (Istoria Globala a Crizei Financiare), actuala criza s-a incheiat inca din 2010. Dupa parerea mea, gresesc amandoi. In primul rand, sistemul monetar-financiar de la Bretton Woods a esuat pentru ca a fost prost conceput din start, apoi pentru ca a fost pervertit prin liberalizare, monetarizare si virtualizare excesiva, iar in al doilea rand criza e departe de a se fi sfarsit si nu e una ciclica, ci una structurala, sistemica.
De data aceasta, componentele reale ale economiei au avut mai putin de suferit, dar pot fi ele separate atat de net de cele financiare, care s-au prabusit? Solutiile au in vedere salvarea componentelor financiare, lucru imposibil fara reabilitarea celor reale, fara o reindustrializare viabila bunaoara, creatoare de locuri de munca, fara o crestere economica sustenabila, creatoare de valoare adaugata.
Recapitalizarea bancilor cu banii contribuabililor nu reprezinta nici singura solutie, nici cea mai fericita. Mii de miliarde de dolari s-au evaporat, fiind bani fictivi proveniti din excesul de speculatie, iar altii inca se pierd. Nici o masura necesara de reglementare, de supraveghere, de indiguire a fluxurilor de capital, de impozitare a tranzactiilor speculative, de control al masei monetare in circulatie s.a. nu a fost luata. Devalorizarile contabile globale au reprezentat 4% din PIB-ul mondial, cele mai multe inregistrandu-se in S.U.A. si in Marea Britanie. Sistemul bancar mondial a pierdut aproape jumatate din baza de capital pe care o avea in 2007. Circa 300 de banci au dat faliment numai in Statele Unite, avand active de 1,5% din PIB-ul american. Aceasta nu inseamna ca managerii lor nu luasera salarii de milioane de dolari, desi bancile nu mergeau bine.
Elementul de noutate al actualei crize a fost viteza cu care criza creditelor imobiliare, un sector totusi limitat al economiei, s-a extins in economia globala, prin intermediul asa-numitelor active „toxice”. Nimeni nu mai avea incredere in nimeni, riscurile au inceput sa fie percepute mult mai acut si de aici pana la blocarea tranzactiilor nu a mai fost decat un pas. Titlurile umflate s-au rasuflat si s-a instaurat criza de lichiditati, credite nu se mai acordau, deci activele nu mai puteau fi vandute. Pe piete a inceput sa se instaleze panica. Cerintele de capital si de o forma mai buna a capitalului au inceput sa creasca din toate partile. Treptat, totusi, tarile au realizat ca autoritatile lor de coordonare trebuie sa colaboreze, dar rezultatele au fost foarte slabe, in primul rand in incercarea de stabilire a responsabilitatilor.
Rezistenta bancilor la reglementare este uriasa. In caz ca le vor fi afectate profiturile, ele ameninta cu majorarea preturilor catre clienti sau, pur si simplu, cu blocarea activitatii. Iar lucrurile treneaza, in formatul si potrivit regulamentelor de dinainte de criza, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Lacomia a ramas in continuare caracteristica dominanta a pietelor financiare, iar politicienii fac totul pentru a tempera stigmatizarea pungasilor si au prin asta o mare parte de vina. Dar vinovati suntem cu totii pentru ca permitem, prin pasivitate, unor iresponsabili sa o ia razna si sa dezvolte excese ca cele la care suntem martori. Iar daca le permitem, vom plati in continuare pretul iresponsabilitatii lor. „Majoritatea tacuta” poate fi prostita tot timpul…
Cei de buna credinta mizeaza probabil pe ciclicitatea crizei. Dar cine este atent la datele fundamentale, nu doar ale recesiunii economice, ci si la contextul demoralizat in care se petrec lucrurile, la rasturnarea valorilor in societate, la schimbarea de mentalitate si la patinajul geopolitic, nu are cum sa nu vada aspectul structural, de profunzime al crizei, faptul ca traversam si o puternica criza morala, o criza a democratiei, o criza a ideologiilor, o criza a sistemului capitalist-liberal, o incertitudine si o insecuritate destabilizante, o profunda criza sociala, politica, culturala etc.
Forma foarte buna a economiei mondiale din anii 1990 a condus la un fenomen speculativ de proportii gigantice. Niciodata pana acum pe timp de pace nu s-a ajuns ca datoriile unei tari importante sa depaseasca PIB-ul tarii respective. In celebra sa Manias, Panics and Crashes, Ch. Kindleberger a identificat 38 de crize financiare grave in intreaga lume, intre 1618-1998, rezultand o medie de o criza la 10 ani. De asemenea, cel mai recent studiu exhaustiv asupra crizelor financiare, This Time is Different, realizat de Reinhard si Rogoff, identifica 296 de crize financiare in 66 de tari pe o durata de 800 de ani. Cei doi autori au studiat inclusiv 138 de crize bancare desfasurate dupa al doilea razboi mondial si efectele lor asupra ratelor de crestere, deficitelor bugetare si datoriilor publice ale tarilor in cauza, ajungand la concluzia ca crizele bancare sunt precedate de importuri masive de capital, generand cresterea preturilor proprietatilor rezidentiale si/sau comerciale.
Multi autori se intreaba de ce actuala criza nu a cuprins si Asia. Pentru ca Asia produce, are economie reala, are industrie, la ei se petrece o adevarata revolutie industriala. Apoi, liberalizarea excesiva si „lacomia debordanta” nu se manifesta si in Asia, unde societatile sunt mai putin deschise, sunt societati autocratice sau paternaliste, sunt economii de comanda cu caracteristici de piata, ceea ce inseamna ca lucrurile sunt mult mai bine controlate. Apoi, securitizarea si derivativele toxice au fost mult mai putin prezente aici. Apoi, Asia a invatat multe din propria criza din 1996-1997. Si, in plus, Asia trebuie sa creasca pentru ca rasa galbena sa vina la putere si profetiile sa se implineasca si, nu in ultimul rand, pentru ca unii oameni nu pot fi prostiti chiar tot timpul…
