Aderarea României la zona euro, care ar însemna încununarea procesului de integrare europeană, e o bornă care a fost mutată de atât de multe ori, încât abia o mai vedem la orizont.
În acest moment, țara noastră nu mai îndeplinește niciun criteriu important pentru a face parte din Eurozonă. Adevărul nerostit e că, și dacă am îndeplini criteriile și am fi primiți în zona euro (să zicem, în 2024, odată cu bulgarii, cum de altfel e și obiectivul oficial), România tot n-ar vrea să facă pasul atât de curând. Principalul motiv e că aderarea la euro presupune o disciplină fiscal-bugetară și o cedare semnificativă de suveranitate și de atribuții în favoarea Băncii Centrale Europene.
Niciunul dintre aceste lucruri nu e dezirabil în mediul politic românesc, în contextul actual.
În documentele oficiale, Guvernul admite că vom vorbi despre trecerea la euro abia după ce ne vom reveni din șocul pandemiei. Dată fiind povara economică a pandemiei și dezechilibrele macroeconomice care existau deja înainte de Covid, la București se pune mai mare preț pe existența unei marje de manevră în politicile fiscale și pentru reforme.
Peste granițe, dar nu departe de noi, Bulgaria și Croația au făcut ultimii pași pentru aderare în plină criză sanitară și au fost acceptate în Mecanismul Cursului de Schimb II. Cunoscut drept „anticamera euro”, MCS II e, practic, ultimul extemporal pe care trebuie să-l treacă o țară candidată. Durează cel puțin doi ani, timp în care țara trebuie să demonstreze că are un curs de schimb stabil înainte de a trece oficial la euro. Astfel, dacă nu vor fi surprize, Croația trece la euro în 2023, iar Bulgaria, în 2024.
Totuși, deși e clar că țara noastră nu și-a mai făcut temele cu privire la aderarea la euro, situațiile din Bulgaria și Croația nu sunt comparabile cu cea din România. În plus, după cum vom arăta în continuare, intrarea în Eurozonă e o decizie cât se poate de politică.
Bulgaria și Croația, pe ultima sută de metri înainte de a trece la euro
Românii sunt atât de obișnuiți să fie luați la pachet cu Bulgaria în UE, încât vestea că vecinii de la sud de Dunăre trec curând la euro a părut să ne ia prin surprindere. Am fost colegi de aderare, ne-am chinuit în sincron cu MCV-ul, ne-a unit frustrarea că nu suntem primiți în Schengen, deși ne-am făcut treaba. Am stat, ani la rând, la coada clasamentelor europene. Părea, deci, că vom păși mereu împreună spre Vest.
Aderarea Bulgariei la zona euro reprezintă primul moment când ne rupem de vecini într-un dosar de integrare europeană.
Atât Bulgaria, cât și Croația erau pe ultima sută de metri în drumul lor spre aderare și înainte de pandemie, dar criza le-a grăbit, pentru că voiau să știe că, în caz de nevoie, vor putea să se împrumute la ratele preferențiale din zona euro.
De cealaltă parte, România are inflația prea mare, nu e în Mecanismul Cursului de Schimb, iar datoria publică, acum la 50%, se va apropia de acel nedorit 60% până în 2024, potrivit prognozelor Comisiei Europene. 60% e pragul maxim de îndatorare pentru a intra în Zona Euro.
În plus, țara noastră avea cel mai mare deficit de cont curent din regiune și înainte de izbucnirea pandemiei, dar și cel mai mare deficit bugetar. Iată cum descrie Ministerul Finanțelor problema deficitului, în context regional: „Începând cu anul 2016, deteriorarea soldului bugetar devine accentuată comparativ cu zona euro și Uniunea Europeană, iar în anul 2019 România înregistrează cel mai mare deficit bugetar la nivelul UE. Țări din regiune ca Bulgaria, Croația, Cehia, înregistrează excedent bugetar”
Mai multe detalii aici