Care este etica procesului de cumparare? Ne este permis sa cumparam la cel mai mic pret pe care il putem obtine?
Trecem printr-o perioada de criza, in care multi sunt siliti sa-si vanda serviciile, casele sau alte bunuri mult mai ieftin decat ar fi facut-o in urma cu ceva vreme. Cat de corect este sa profiti de impasul in care se afla astfel de vanzatori si sa cumperi la preturile scazute? Sau chiar sa negociezi la sange, stiind ca vanzatorii nu au de ales…
Dar daca nu este vorba de persoane care vand ci de firme aflate in pragul falimentului si care sunt silite sa faca reduceri foarte mari, sa-si vanda uneori marfurile pe mai nimic, se schimba situatia? Schimba cu ceva etica actului de cumparare daca tratam cu o firma sau cu o persoana? Daca da, conteza daca e vorba de o firma mica sau mare, cu un singur asociat sau cu multi actionari, romaneasca sau straina? Sau daca e vorba de o persoana, conteaza daca e mai tanara sau mai batrana, educata sau nu, mai instarita sau mai saraca?
Sunt multi vanzatori vulnerabili zilele acestea… Si probabil ca numarul lor va creste, iar in cazul unora gradul de vulnerabilitate va creste si el. Cumparatorii in schimb – cei reali, care au si capacitatea de cumparare si disponibilitatea de a face acest lucru – sunt pe cai mari.
Se spune ca pretul se formeaza prin intalnirea cererii cu oferta. De multe ori aceasta intalnire nu este foarte prietenoasa. Este plina de viclesuguri, de calcule lipsite de sensibilitate. Pretul se formeaza, dar nu intotdeauna in beneficiul ambelor parti. Uneori pretul rezultat este impus aproape cu forta cumparatorului (care trebuie neaparat sa cumpere desi conditiile sunt uneori inrobitoare). Alteori, roata se intoarce si vanzatorul trebuie sa accepte un pret de nimic.
Pretul apartamentelor. Cu siguranta in anii trecuti apartamentele se vindeau pe o piata a vanzatorilor. Si acestia nu au facut concesii, nu au vandut la preturi sociale. Usor, usor, situatia pare a se schimba. Unii vanzatori – nu neaparat aceeasi cu cei care realizau castiguri frumoase in anii trecuti – sunt amenintati de nori negri. Cumparatorii stau la panda si asteapta vremea negocierilor nemiloase.
Exista deci o etica a cumpararii? Exista un prag peste care nu mai este corect sa negocieze cumparatorul, pentru a asigura si vanzatorului posibilitatea unui castig (care practic s-ar traduce printr-o pierdere a cumparatorului)? Sau cel mai corect este sa fie lasata piata – ca notiune abstracta, ce absolva de responsabilitati – sa decida care este pretul corect?
