Cum s-a produs atat de lin trecerea de la manipularea prostratiei din perioada Gheorghiu – Dej la prostrocratia de partid si de stat (bazata pe pioni manipulatori sarguinciosi tip Popescu – Dumnezeu, un soi de Drieu de la Rochelle scapatat pe malurile Dambovitei sau alti slugarnici lachei – triste figuri homunculare, de genul Bobu, Suzana Gadea, Dulea, Hegedus) la prostologia generalizata, cu care ne-au rasfatat sistematic minti diabolice precum corifeii „generatiei PRO”, gandita machiavelic de tartorul vanzaror de iluzii Sarbu ?!?
Din ce in ce mai mult imi rasuna – de-a dreptul toxic in memorie – vorbele „facatorului de modele de jurnalism” in Romania, impartasite cordial inca din iunie 1990, la putin timp dupa invazia „ minerilor de serviciu” stil Camarasanu, invazie care facuse sa dispara peste noapte toata corespondenta stiintifica a lui Silviu Brucan din sertarul meu redactional de la „Zig- Zag”: „Indeparteaza-te cat mai repede, cat mai ai timp, din mocirla asta a societatii dambovitene. Mocirla asta este facuta pentru unii ca noi care ne-am complacut cu ea din comunism, dar d-ta n-ai s-o poti suporta. Pleaca la Paris si vezi-ti de treaba dumitale!”
La ora aceea, n-am stiut exact cum sa interpretez acele cuvinte: drept o stranie teama de potentiala concurentza a verbului meu (ipoteza absolut extraterestra pentru mine, pe atunci) sau un sfat de bine, dat intr-un diafan moment de onestitate. Daca incerc sa recompun insa acum piesele puzzle-ului sinistru in care ni s-a construit toata involutia post-decembrista ca natie, tind sa cred parca tot mai mult ca si acel sfat ar fi putut sa fie subsumat imensei masini de diversiune pe care o agrega fosta Securitate a lui Ceausescu. Din toate, ne-am ales pur si simplu cu o mare manipulare de masa. Nu inteleg insa cui a servit concret toata imensa distrugere a valorilor care a urmat si cum s-au putut angrena in ea si oameni foarte titrati si competenti, de toate partile baricadei partinice, de la academicianul Razvan Theodorescu la oameni proveniti de la Radio „Europa Libera”, care imi parusera modele impecabile de clarviziune si moralitate profesionala. Poate ca, folosind o abordare de antropologie sociala draga Profesorului Ioan Panzaru, actualul rector super-rafinat al Universitatii Bucuresti, s-a urmarit deliberat insuflarea unei imense indoieli fataliste, apta sa pulverizeze imbatabil viziunea simbologica pe care o aparasem din toate puterile in deceniile de tulburari legionare si comuniste… Fusesem convinsi ca sacrificiul nostru are un rost mi(s)tic, ca o tara cu resursele Romaniei putea fi salvata dupa alungarea ciumei ceusiste, ca nu era in zadar sa rezisti cultural la tavalugul imposturii, care se instaurase tot mai palpabil, odata cu politica „rotatiei cadrelor”, promovata febril de Elena Ceusescu.
La putin timp, dupa ce noul SRI (curat si uscat, cu asa un ajutor !) a permis si chiar incurajat „americanizarea” de fatada a Romaniei, s-a vazut cat de fragila era structura de auto- aparare a poporului acesta, cat de grabit era sa cedeze in fatza tentatiilor consumiste de cea mai joasa speta. Din „omul de tip nou”, noii potentati deghizati sub hlamida revolutionara a lui Ion Iliescu au generat un soi de „om ingenuncheat” definitiv. Inca nu este lamurit cum s-au implicat activ sau indirect/involuntar, in aceasta scabroasa afacere, si personalitati de talia celebrului erudit Andrei Plesu, a marelui prozator Augustin Buzura sau a altora ca acestia. Istoria culturii va lamuri, speram, aceste lacune. Abia acum rezulta mai clar cum disidenta Doina Cornea si poeta Ana Blandiana, persoane complet imune oricarui despotism de curte, nu au putut fizic si psihic rezista in „cuibul de viespi” care a fost de la inceput CFSN-ul de atunci. Cantitatea de venin pe care o secreta dual hidra nou instaurata, la Cotroceni si la Palatul Victoria, nu putea fi neutralizata de nimeni, cat de cat intact moral, nici macar de dragul celor mai nobile idei cu putinta. Cine a putut inghiti tot acel namol amorf si fara sa fie corodat pe de-a intregul a avut o imensa forta de supravietuire morala si profesionala, in genul a marelui actor Ion Caramitru, evident ajutat de ego-centrismul tipic oricarui artist debordant. Cine nu, nu !
Evident, sunt parametri de destin incoturnabili, care nu pot fi evaluati decat de la caz la caz. Ca in majoritatea cazurilor, a fost de preferat pentru Romania un anumit dandysm/belferism conjunctural, exersat inerent aproape de grupul de la Paltinis, decat continuarea mentinerii „culturnicilor de vitza noua”, de tipul lui Nicolae Dan Fruntelata, Arthur Silvestri ( sinonimul hilar al unui semidoct numit, de fapt, Tarnacop) sau chiar a actualui profesor de deontologie jurnalistica, Mihai Coman, fostul secretar general al „Scanteii Tineretului”, pasionat acum 25 de ani de industrializarea rapida a satelor. Totusi, capacitatea de santaj psihologic, de „divide et impera”, de cumparare de constiinte cu sinecuri bine gandite a noului regim a mentinut un teribil fanariotism mental, pana in zilele noastre.
Acum, mezatul, scoaterea totala la mezat a statului roman nu sunt deloc ipotetice, cumva indepartate hieratic. Au devenit deja probabil verdictul de maine. Nici macar grupul „Un viitor pentru Romania”, de sorginte clar francamasonica, nu pare sa mai detina o influenta contracaranta a delirului adminstrativ – politic de azi, izbitor de asemanator celui imaginat de Marin Preda. De aceea, este de presupus ca, indiferent cine o incarna vremelnic, solutia monarhiei constitutionale ar fi fost infinit preferabila prezidentialismului de opereta ( pe deasupra, jalnic insailata) care s-a auto- reprodus frenetic in lungile ultime doua decenii. Dar dezbaterea aceasta de abia va exploda cand, din pacate, resursele de regenerare ale Romaniei vor fi fost aproape complet secatuite. Va mai urma ceva ?
