În fața războiului, e greu să-ți spună cineva să-ți păstrezi calmul.
Cum să fii calm?
E esențial însă să fim calmi. Să ne conținem emoțiile ca să putem ajuta. Să ne gândim din perspectiva oamenilor care trec granița, după multe ore de așteptare în frig.
Au ajuns în România, nu vorbesc majoritatea decât limba lor sau rusă. Sunt femei care au într-o mână bagaje și în cealaltă copilul care poate merge. Multe au și copii în brațe sau mai mulți copii pe care trebuie să se asigure că nu-i pierd în nebunia de acolo. Șiruri de voluntari le oferă lucruri lor și copiilor. Lucruri pe care nu le pot primi, de care nu au nevoie, care nu știu dacă sunt sau nu sigure/ proaspete/verificate. Trebuie să refuze frumos și să se asigure că trec cu toții bine de toți acești oameni a căror limbă nu o înțeleg și care probabil vor să ajute. Însă oamenii aceștia de multe ori nu sunt semnalizați ca voluntari, iar printre ei sunt mulți care oferă transport. Cum să ia femeia aceasta obosită, singură, înspăimântată decizia încotro să o ia și în cine să aibă încredere?
Vin mașini cu mâncare, haine și jucării și găsesc cu greu pe cineva care să le spună unde să le lase. Acolo unde le lasă nu e capacitate de sortare. Oamenii din teren nu răspund la telefon pentru că au multă treabă acolo.
Citește articolul integral aici