Fiscalitatea românească, văzută din afară

Se pare că optica bugetară aleasă de macrodecident concordă cu principiile supply-side economics, ignorând importanţa deficitelor (spre deosebire de neoclasicişti, keynesieni, austrieci sau monetarişti) şi pariind pe curba Laffer,  care susţine posibilitatea majorării veniturilor bugetare pe seama scăderii impozitelor.  

România a aderat la UE cu cel mai redus nivel de impozitare a veniturilor persoanelor fizice (16%, în timp ce media europeană era de 38,7%), dar şi cu cea mai scăzută pondere în PIB a încasărilor bugetare – 28,6%, inclusiv contribuţiile sociale. Prin “preajmă” se mai aflau doar Slovacia/ 19% şi Bulgaria/ 24%, iar la distanţe apreciabile – statele nordice: Danemarca/ 59%, Suedia/ 56,55%, Olanda/ 52%, Finlanda/ 50,46% – şi Belgia, cu 50%.

Aceeaşi sursă – Raportul Directoratului CE pentru Taxe şi Uniune Vamală (pentru 2006) – arăta că ne aflam pe locul şase în clasamentul statelor europene cu cele mai reduse niveluri, în ce priveşte impozitul pe profit, respectiv tot 16%. La o medie europeană de 23,59%, regăsim extremele cu 10% – Bulgaria şi Cipru – şi 35% – Malta. Cine are în vedere şi faptul că celebrele cote de contribuţii sociale pentru angajator s-au redus (pentru asigurările sociale de stat, de la 22% în anul 2005 la 19,5% în anul 2007, iar contribuţia pentru asigurările de şomaj s-a redus de la 3% în 2005 la 2% în 2007), ar fi tentat să creadă că există o sarcină fiscală de-a dreptul lejeră. Mai ales că nici salariatul nu suportă mai mult de 9,5% – CAS, 5,5% – contribuţia la asigurările de sănătate ori 0,5% – contribuţia la fondul de şomaj.

Asta ar însemna că munca “sans papiers” este o raritate, că ce a fost economie subterană altădată, s-a scos la suprafaţă, că a crescut baza de impozitare şi că luînd cîte puţin de la mulţi, PIB-ul şi bugetul de stat au crescut miraculos.

Numai că, iată ce susţine un raport Eurostat, intitulat “European Economic Statistics”. În anul 2007, România se afla printre ţările cu cel mai redus nivel al veniturilor guvernamentale în PIB din UE, alături de Lituania şi Slovacia, ponderea respectivă fiind de 34,4 la sută. Acest procent ne plasează pe penultimul loc în clasamentul statelor membre, după Lituania, care a consemnat venituri de 34,3 la sută din PIB; Slovacia a obţinut încasari de 34,7 la sută. Veniturile totale înregistrate anul trecut au fost de 41,8 miliarde euro, ceea ce reprezintă 1.944 de euro pe cap de locuitor, noi ocupînd astfel penultimul loc şi la acest capitol, după Bulgaria, cu 1.548 de euro/ loc.

Despre faptul că, în acest context, munca fără forme legale este un fenomen relativ răspîndit în România, se regăsesc largi referiri într-un studiu al Centrului de Dezvoltare al OCDE. In opinia autorilor, doar cota unică nu poate rezolva problemele. Experţii au constatat că angajatorii care nu respectă cadrul legal se plîng de impozite excesive şi reusesc să scape pentru că nu există mecanisme suficiente de combatere eficientă a evaziunii fiscale. Munca la negru este prezentă, mai ales, în sectoare, precum construcţiile, serviciile şi agricultura, şi ia numeroase forme: firme neînregistrate, autoangajări false şi nedeclararea totală a veniturilor.

Birocraţia fiscală nu poate rămîne în afara cauzelor stării de lucruri în discuţie, şi dacă tot am făcut trimitere la statistici şi clasamente, să mai spunem că, potrivit unui top “special” întocmit de Banca Mondială, România se situează pe locul întîi în lume, cu 113 taxe şi impozite, urmată de Belarus, cu 112, şi Uzbekistan, cu 106. Pentru a le plăti, românii alocă 200 de ore pe an. La polul opus regăsim state precum Maldive sau Qatar, cu cîte o singură taxă pe an. Printre statele cu numărul cel mai mic de taxe de decontat de către firme se află şi Suedia, cu două plăţi pe an.

Extrem de documentat, materialul BM apreciază că în România este nevoie de 202 ore pe an pentru a parcurge toate demersurile privind plata impozitelor şi taxelor aferente funcţionării unei afaceri şi că acestea reprezintă, în medie, 48 la sută din profitul obţinut de o firmă într-un an. De reţinut că acelaşi studiu (al BM) susţine că o creştere cu 10 la sută a taxelor pentru firme reduce cu doi la sută ponderea investiţiilor in PIB.

Luna trecută, Consiliului Naţional al IMM-urilor Private din România critica faptul că Registrul taxelor parafiscale întocmit de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (cu 122 poziţii) este incomplet, din el lipsind peste 500 de taxe şi avize. Aceasta pentru că ceea ce se prezintă nu sînt taxe şi impozite, ci familii de taxe, fiecare avînd cîteva zeci de variante în funcţie de situaţie. Ponderea ridicată a impozitelor şi taxelor în profitul brut, dublată de taxele parafiscale explică fenomenul prin care, desi a fost introdusă cota unică, veniturile statului s-au majorat cu 4% din PIB în ultimii trei ani. In 2007, veniturile bugetului generalizat au atins, aşa cum deja am arătat, 34,2% din PIB, faţă de numai 30% din PIB în 2004. In 2008, se estimează că acestea vor ajunge la 39,2%.

Potrivit raportului Doing Business, realizat în preajma aderării noastre de către Banca Mondială şi PricewaterhouseCooper”s (PwC), România se afla pe poziţia 107 în lume în ceea ce priveşte ponderea în profit a taxelor şi impozitelor plătite de o companie într-un an, cu o cotă de 46,9%, şi pe locul 11 în UE. In ceea ce priveşte numărul de plăţi necesare pentru plata impozitelor, România se afla pe primul loc din coadă în UE (locul 4 în lume), cu 96 de plăţi la termen, eşalonate sau anticipate. Motivul: legislaţia stufoasă, Codul Fiscal cunoscînd schimbări de cel puţin trei ori pe an.

Normele fiscale extrem de complicate impun companiilor şi alte costuri private, la o asemenea birocraţie financiară fiind necesară apelarea la firme de consultanţă, în care au interese funcţionari ai MEF, adică tocmai cei ce creează complicaţiile fiscale. Dintre cele 96 de plăţi, 60 sînt în domeniul forţei de muncă, într-un an o companie fiind obligată să realizeze cîte 12 plăţi pentru fiecare din domenii, precum contribuţia la asigurări sociale, contribuţia la asigurările de sănătate, şomaj, fondul privind riscul de accidente şi pentru inspecţia în muncă.

In celelalte state din UE, numărul plăţilor este mai mic de 30 pe an: Slovacia – circa 30, în Lituania, Ungaria şi Franţa – 20. Cele mai puţine se înregistrează în Suedia, unde se plătesc doar două impozite, în Letonia – 7, Portugalia, Spania şi Marea Britanie – cîte 8.

Ionel Bostan

Ionel Bostan

Ionel Bostan este publicist şi prozator – membru al Uniunii Scriitorilor (USR) şi Asociaţiei Jurnaliştilor din România (AJR). N.21 februarie 1962, Giurgeşti-Tg.Frumos, judeţul Iaşi. Studiază Economia şi Dreptul la Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi. Profesor universitar din anul 2002.

scroll to top