În ţările est-europene, cultura economică creată în timpul tranziţiei este ambivalentă. Pe de o parte, aceste societăţi au redescoperit liberalismul, pe de altă parte maşinăria instituţională a Uniunii Europene birocratizează totul, în timp ce în multe ţări populismele şi naţionalismele de diferite tipuri fac carieră.
Piaţa liberă e un mecanism exigent, constrîngător, de aceea în multe din aceste ţări se înregistrează eforturi de a găsi o cale mai originală, de unde apariţia unor variante de capitalism mai speciale, ca în Rusia, Ucraina, Turcia, ţările din Balcanii de Vest şi chiar în Bulgaria şi România.
Faţă de 1989, economiile est-europene au suferit schimbări profunde: s-au liberalizat pieţele, s-au dezvoltat sistemele bancare, la nivel macroeconomic principalele variabile au devenit relativ stabile, ratele de creştere sunt relativ mari, cele ale infleţiei sunt relativ mici etc. Totuşi, aceste economii nu au încă „substanţă”, profilul lor rămîne încă de stabilit, instituţiile lor nu sunt încă foarte credibile, competiţia nu este încă suficient încurajată, iar spiritul antreprenorial lasă încă de dorit.
S-au luat măsuri liberale, s-au redus impozitele, iar pieţele s-au deschis spre capitalul străin. Dar graniţele dintre economic şi politic sunt încă neclare şi foarte permeabile. Pieţele sunt manipulate, forţele competitive distorsionate, intervenţiile autorităţilor sunt disproporţionate, iar interesele personale şi de clan primează.
La această ambivalenţă prezentată de economiile răsăritene şi-a adus contribuţia şi Uniunea Europeană, care lansează ea însăşi mesaje ambivalente, pentru că nu reprezintă o economie unitară, unele ţări fiind mai liberale, altele mai dirijiste. Astfel, în faţa mesajelor confuze ale Uniunii Europene, ţările estice, după o derută iniţială de înţeles, au început să facă alegeri pragmatice şi oportuniste, „optînd pentru ceea ce era mai aproape de ideosincraziile locale” (Roumen Abramov). Aceasta i-a inspirat pe americani să vorbească despre „vechea” şi „noua” Europă.
Potrivit „legii lui Greesham”, într-o economie „moneda rea”, cu putere de cumpărare scăzută, are tendinţa să elimine din circulaţie „moneda bună”, cu putere de cumpărare neerodată. La fel se poate întîmpla şi cu economia mai „slabă” a „noii Europe”, care n-o poate elimina dar o poate corupe pe cea „puternică”, a vestului european. Care se confruntă şi el acum cu o stagnare economică îngrijorătoare, cădere demografică, dependenţă energetică, lipsă de unitate şi de forţă.
Recenta criză financiară demonstrează faptul că problema principală a capitalismului global este instabilitatea financiară. Iar aceasta are atît cauze cît şi soluţii ce conţin variabile ascunse care ţin de comportamentul, cultura, religia umui anumit popor. De pildă, noi, românii, cu adamismul care ne caracterizează, trebuie să învăţăm mereu că un stat puternic nu este neapărat un stat pletoric, cleptocratic, sufocant, cheltuitor şi lipsit de transparenţă în mecanismele decizionale. Dar şi alte ţări estice aşteaptă încă prea mult de la stat, în timp ce în altele interesante pieţe funcţionale au prins contur.
Pe ansamblu, ţările est-europene nu au produs, după 1989, un model propriu de societate, chiar dacă există amprente originale, ele preluînd modelul european, mai bine zis fiecare preluînd nuanţa de care s-a simţit mai apropiată. Integrarea e un proces în curs şi el se intensifică, deşi, abia ieşite din bezna comunistă, aceste ţări s-au confruntat direct şi cu alte probleme, care ţin de revoluţia tehnologică, de globalizare, de criza financiară ş.a.
Iată însă că, mai la răsărit, unele ţări musulmane, reuşesc să prezinte un model social alternativ celor avansat de democraţiile liberale. Ele au reuşit, de pildă, să creeze un sistem bancar islamic, care respectă principiile legii Sharia, şi în care băncile nu plătesc şi nu percep dobîndă, cămătăria fiind interzisă prin Coran. În schimb, ele fac investiţii în diverse companii, participă la profiturile acestora, pe care le şi transmit, parţial, deponenţilor.
Aceste bănci nu îşi exploatează clienţii. Ele îşi asumă o importantă responsabilitate socială. Este un fenomen în plină expansiune (modelul este deja reprodus în Hong-Kong şi Singapore), chiar dacă în alte părţi el se numeşte „responsabilitate corporatistă” sau „etică în afaceri”.
Dar nu doar sistemul bancar este un bun exemplu în sensul dorit. Instituţii islamice prospere se dezvoltă şi în alte domenii, cum ar fi asigurările şi alte activităţi economice, demonstrîndu-se faptul că o profitabilitate ridicată şi o moralitate înaltă nu se exclud, ba chiar dimpotrivă. Sunt autori care cred că finanţele islamice, repatriate din băncile occidentale şi supuse unui alt tip de gestiune, pot contribui la crearea unei alternative mai profitabile, mai stabile şi mai echitabile la economiile liberale. E, într-adevăr, de meditat.