NEVOIA DE AMERICA (II)

Pentru a-i recîştiga prestanţa morală, Statele Unite trebuie să rupă în mod clar cu trecutul apropiat. Episoade gen Guantanamo sau Abu Ghraib nu trebuie să se mai repete. Nu mai merge cu standarde duble. Nu mai merge să stabileşti reguli pe care mai apoi să fii primul care le încalcă. E prea mult dispreţ afişat în politica americană. În Constituţia americană stă scris că S.U.A. vor purta “un respect decent faţă de opiniile omenirii”. De mult nu am mai văzut asta în practică. Au existat, ca excepţie, cîţiva dictatori cărora S.U.A. le-au purtat într-adevăr, “un respect decent”. Declaraţia de independenţă proclamă “onoarea noastră sacră”. Acum ne putem întreba: care onoare?

A fost necesar un război pentru ca americanii să-şi dea seama că Irakul nu este cheia pentru obiectivele lor în Orientul Mijlociu. Pentru aceasta e necesar de cooperat cu Iranul şi cu Siria. Cu sau fără recunoaştere americană, aceste ţări deţin o influenţă clară în regiune: asupra transporturilor petroliere, asupra Hamas şi Hezbolah, asupra stabilităţii din Liban, Irak şi Afganistan, ca şi asupra relaţiilor israelo- palestiniene. Deci nu poţi să-i tratezi ca pe nişte paria, ca pe nişte terorişti obsedaţi de arma nuclear, izolîndu-i şi ameninţînd cu al treilea război nuclear…

Cu 35 de ani în urmă, Richard Nixon a stat la masă cu Mao Tze Dun, transformînd rivalitatea în cooperare. De ce nu s-ar putea proceda la fel cu Sadat şi cu molahii de la Teheran, care nu cred că-şi doresc totuşi o sinucidere nucleară?

Iranul este a doua ţară din lume ca vechime, după Chine. De-a lungul istoriei aici s-au succedat multe regimuri. Putem crede în schimbare şi ea va deveni posibilă, mai curînd din interior decît din exterior. Iranul de astăzi seamănă cu Rusia din era Brejnev. O înţelegere va fi dificilă, se vor cere garanţii de securitate, ridicarea sancţiunilor, dreptul la un program nuclear civil ş.a., dar numai aşa se poate renunţa la calea armelor. Iar timpul nu mai are răbdare.

Actuala “pax americana” va mai dura cel puţin o generaţie. Problema e ce va urma după? Va fi o perioadă la fel de neagră ca după căderea imperiului roman sau lumea a mai evoluat? Desmond Tutu le recomandă americanilor “puţină smerenie”, care să-i scoată din aroganţa unilateralismului. “Unele dintre cele mai dificile cuvinte din orice limbă – arăta el – sunt: “Am greşit. Ne pare rău. Iertaţi-ne”. Nu sunt decît o sumă mică de cuvinte, dar puterea lor de a schimba dinamica unei situaţii tensionate este greu de supraevaluat” (în Foreign Policy, Februarie – Martie, 2008).

Va avea viitorul preşedinte american statura morală şi smerenia necesare pentru a recunoaşte greşelile din trecutul recent şi a cere iertare? Va avea el curajul şi inteligenţa de a îndrepta lucrurile? De pildă, va avea inspiraţia şi generozitatea de a propune un nou “plan Marshall” pentru Orientul Mijlociu? Vă daţi seama cît ar îndrepta un asemenea gest din imaginea Americii, dar şi cît va putea ajuta el populaţia palestiniană din teritorii, cea din regiunea Darfur, dar şi din Afganistan, Irak, Liban şi alte ţări din regiune devastate de conflicte?

Trebuie retransparentizată guvernarea. O guvernare transparentă este marca unei democraţii sănătoase. Desigur, sunt secrete de stat ce trebuie păstrate, deşi securitatea şi accesul la informaţie nu sunt neapărat două valori antagonice. Dacă în 1996 existau 5,8 milioane de documente clasificate în S.U.A., în 2005 numărul lor a ajuns la 14,2 milioane.

Blocarea accesului la informaţii privează guvernul american de analizele oamenilor de ştiinţă, experţi de cele mai multe ori mai buni decît cei guvernamentali, care pot identifica mai uşor eventuale vulnerabilităţi, ameninţări şi soluţii. Oricum, beneficiile sccesului la informaţie depăşesc costurile. Capacităţile reţelei de universităţi şi centre de cercetare trebuie valorificate în interesul creşterii siguranţei cetăţenilor. Nu sunt terorişti chiar peste tot. De pildă introducerea de către guvernul federal a obligativităţii preluării amprentelor tuturor celor care intră în ţară nu a rezolvat problema infiltrării de terorişti, aceştia putînd pur şi simplu să-şi frece degetele cu şmirghel, modificînd astfel amprentele. Şi atunci, ce-am făcut?

S-au împlinit cinci ani de la invadarea Irakului. Rezultatul e dezastruos: cinci mii de morţi de partea americană, zeci de mii în cea irakiană şi distrugeri materiale imense. Adevărul e că ultimul locatar al Casei Albe a fost cel mai prost preşedinte american din istoria, e adevărat – scurtă, a acestei naţiuni. Aşa se întîmplă cînd o ideologie oarbă înlocuieşte argumentele; aşa se întîmplă cînd un om needucat este lăsat la butoane. Inevitabil, el va pleca, dar moştenirea e foarte grea: economia e la pămînt, războiul pare fără capăt iar imaginea Americii a coborît la cel mai joase cote. Grea treabă pentru viitorul preşedinte, oricare ar fi el.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.