„Eliberarea puterii atomului a schimbat totul, mai putin modul in care gindim.” (Albert Einstein)
Controlul armelor nucleare este posibil, cel putin din punct de vedere teoretic, datorita capacitatii puterilor nucleare importante de a atinge punctul optim al distrugerii garantate, dincolo de care este irational sa continue. Acest punct maxim este reprezentat de existenta unui numar de focoase nucleare si de sisteme de lansare invulnerabile, necesare pentru a distruge obiectivele militare si industriale, precum si aglomerarile urbane ale unui potential inamic. Un stat care detine aceasta capacitate si-a atins maximul de potential militar, atit in termenii prevenirii, cit si in ceea ce priveste posibilitatea reala de a declansa un razboi nuclear. Potentialul dusman al statului respectiv nu ii este inferior din punct de vedere militar si nu isi poate spori, la rindul sau, puterea militara prin cresterea capacitatii nucleare. In momentul in care aceste doua state ating acest punct optim al distrugerii garantate, capacitatea lor nucleara disponibila in mod real este egala.
Controlul armelor nucleare reprezinta o chestiune vitala, nu doar pentru superputeri, nu doar pentru aliatii lor, ci pentru intreaga umanitate. Intrucit astazi proliferarea este din ce in ce mai acerba, nu incape indoiala ca o cursa a inarmarii – care nu mai este limitata la doua superputeri cu guverne prudente, care se tem de moarte unul de celalalt, ci se ridica la nivel global – poate duce, mai devreme sau mai tirziu, la o catastrofa de neimaginat. Istoria ne invata, daca ne invata ceva, ca toate natiunile au fost guvernate la un moment dat de nebuni si ticalosi sau chiar de o combinatie fatala intre cei doi…
Ca semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleara, Iranul are tot dreptul sa dezvolte un program nuclear pasnic, dar in 2002 au aparut primele semne de alarma, cind mai multi disidenti iranieni au dezvaluit faptul ca republica islamica a derulat, in secret, activitati nucleare, timp de douazeci de ani. Experti internationali au descoperit in Iran documente legate de fabricarea de bombe, dar nu si dovezi ca acestea ar fi produse. Neincrederea Occidentului a fost alimentata si de o serie de declaratii socante ale presedintelui Mahmoud Ahmadinejad, care a cerut „stergerea de pe harta a Israelului” si a afirmat ca Holocaustul este „doar un mit”.
Cancelarul german Angela Merkel a pledat pentru masuri ferme si rapide pentru a pune capat cursei nucleare a Teheranului si l-a comparat pe presedintele Ahmadinejad cu Hitler. „Dorim si trebuie sa impiedicam Iranul sa-si dezvolte un program nuclear”, a declarat Merkel la Conferinta pentru securitate de la Munchen. Referindu-se la ascensiunea la putere a lui Hitler din anii ’30, Merkel a adaugat: „Acum vedem ca au fost timpuri cind am fi putut sa actionam altfel. Din acest motiv, Germania este obligata sa-i spuna clar Iranului ce este permis si ce nu. Iranul a calcat constant linia rosie. Un presedinte care pune la indoiala dreptul Israelului de a exista, care neaga Holocaustul, nu se poate astepta sa primeasca vreun semn de toleranta din partea Germaniei”.
Strins cu usa, Iranul a mentinut atitudinea sfidatoare la adresa Occidentului, avertizind ca va bloca accesul inspectorilor AIEA si va relua, la capacitate maxima, activitatile de imbogatire a uraniului. Iar presedintele Ahmadinejad a ordonat imediat incetarea aplicarii protocolului aditional al Tratatului de Neproliferare Nucleara, care prevedea un regim de control sporit asupra programului nuclear al tarii.
Paradoxurile istoriei functioneaza – SUA au vrut sa controleze domeniul nuclear cu ajutorul Iranului la jumatatea secolului al XX-lea, acum Teheranul joaca de unul singur. Planurile nucleare americane in privinta Iranului, cindva principalul lor aliat in Orientul Mijlociu, au fost date peste cap de revolutia islamica din ’79 si de razboiul Iran-Irak. Transformarea Iranului in putere nucleara echivala pentru Washington, in anii ’50, cu introducerea unui cal troian intr-o regiune care cadea tot mai mult sub influenta sovietica. Acum, Iranul este perceput drept dusmanul numarul unu. Propaganda functioneaza de ambele parti. Iranul este demonizat, iar amenintarile cu un atac nu mai sint de mult doar aluzive.
La rindul sau, Teheranul isi pledeaza cauza, sustine sus si tare ca programul sau nuclear este doar in scopuri civile, dar nu reuseste sa alunge suspiciunile. Cei care sustin ca programul iranian este de fapt unul militar se intreaba de ce Iranul a refuzat propunerea europeana de a inlocui reactoarele care functioneaza cu combustibil pe baza de uraniu imbogatit cu reactoare care nu au nevoie de astfel de combustibil. Suspiciuni ridica si faptul ca Teheranul a refuzat in repetate rinduri sa primeasca uraniu gata imbogatit de la europeni si rusi. Argumentul iranian a fost ca nu vrea sa depinda de nimeni.
Complexitatea situatiei din Iran depaseste orice analiza care se doreste exhaustiva. Iranul este pe cale de a deveni o tara producatoare de energie nucleara, cu primul reactor functional anuntat pentru sfirsitul anului 2008. Incercarile administratiei Bush de a desemna Iranul ca un pericol regional, incepind cu includerea Teheranului in Axa Raului, trecind prin includerea formatiunii militare guvernamentale „Gardienii Revolutiei” pe lista organizatiilor teroriste si terminind cu impunerea sanctiunilor din cauza dezvoltarii unui program nuclear considerat militar, s-au soldat cu esecuri partiale.
Presedintele american Barack Obama a promis schimbari majore in diplomatia americana si a criticat in mod repetat administratia Bush, atit pentru substanta, cit si pentru stilul politicii sale externe. Obama a promis mai multa negociere, multilateralism si mai putin zanganit de sabii si unilateralism de tipul „accepti conditiile noastre sau ti le impunem”. Dar daca subiectul-cheie al campaniei lui Obama a fost Irakul, cea mai mare problema cu care se va confrunta este contracararea proliferarii armelor nucleare, Iranul si Coreea de Nord fiind primele pe agenda de lucru. Cu privire la acest subiect, sint uimitoare asemanarile dintre campania lui Obama si cel de-al doilea mandat al presedintelui George W. Bush. Date fiind contraperformantele lui Bush, continuitatea intre cele doua presedintii este ingrijoratoare, nici Coreea de Nord, nici Iranul nefiind pregatite sa renunte de bunavoie la programele lor nucleare sau balistice. Esecul jenant inregistrat in negocierile in sase evidentiaza clar ca, in mandatul Obama, toate vor fi cum sint pentru ca au mai fost…
