Politici anticriza

Prin politicile sale, Banca Nationala a reusit sa se decupleze de la economia reala si sa creeze o economie monetara paralela, in care se ocupa doar de inflatie si de curs, manevreaza instrumentele de politica monetara, se imprumuta si se simte bine mentinind o iluzie de stabilitate monetara conjuncturala.

Marea problema a tarilor occidentale pare sa fie cresterea nesustenabila a datoriilor publice. Potrivit estimarilor Fondului Monetar International, la nivelul G-20 acestea vor creste pina in 2015 la nivelul a 115% din PIB, in medie. Este un prag critic ce impune masuri de urgenta, daca se doreste sustinerea fragilei cresteri din ultima vreme. Acest grad mare de indatorare nu e imputabil doar crizei economice, ci si politicilor bugetare din ultimii 20 de ani. Cu exceptia Canadei, majoritatea statelor vizate nu au stiut sa profite de perioadele de prosperitate pentru a-si reduce datoriile, astfel incit acestea au crescut constant. Majoritatea cheltuielilor s-au dus pe sanatate si pe pensii, iar aici presiunea creste datorita imbatrinirii populatiei si incalzirii climaterice.

Cele mai mari datorii, ca procent din PIB, le au Grecia, Italia, Japonia, Portugalia, Irlanda, Spania, Marea Britanie si Statele Unite. Totusi, FMI-ul nu vede riscuri de intrare in incapacitate de plata, considerind chiar ca riscul restructurarii datoriilor este supraestimat. Dar cere planuri de ajustare credibile, reducerea deficitelor bugetare, intr-un context de instabilitate si presiune a pietelor. Germania, de pilda, a si adoptat un plan de austeritate de 80 miliarde de euro, pe patru ani, taind in special cheltuieli sociale si cu industria si impunind unele taxe noi, in primul rind pe tranzactiile financiare.

Pe de alta parte, primii bancheri ai lumii, Ben Bernanke si Jean Claude Trichet, califica economiile lor ca fiind intr-o stare de “incertitudine neobisnuita”, iar institutiile lor se straduiesc sa mentina o conjunctura favorabila. Totusi, chestiunile legate de reluarea cresterii se pun in termeni diferiti de o parte si de alta a Atlanticului. In S.U.A. se cheltuie mai mult, dar cresterea e sub 2%, iar somajul se apropie de 10%. Comitetul de politica monetara al FED gaseste situatia drept “letargica”, iar opiniile sunt foarte divizate privind sustinerea sau nu in continuare a economiei prin cumpararea de titluri financiare la scara mare, asa cum au procedat in 2010. Ben Bernanke vorbeste despre riscurile deflatiei si despre o recesiune in forma de W, iar acesta nu pare un mesaj bun, de fermitate si optimism, transmis pietelor si guvernelor.

In Europa, preocuparea privind datoriile si deficitele e mai mare, iar cresterea a surprins pe toata lumea, ridicindu-se la 4%, mai ales datorita cresterii exporturilor germane pe pietele emergente. Altminteri, in Europa, cresterea ramine inegala si fragila si se bazeaza pe roadele indirecte ale cresterii puternice a economiilor chineza, indiana, braziliana s.a. In 2011 probabil ca Banca Centrala Europeana nu va mai lua acele masuri exceptionale, constind in furnizarea catre bancile comerciale de lichiditati nelimitate. J.C. Trichet se arata foarte preocupat de reducerea deficitelor bugetare, de asanarea conturilor publice, pentru recistigarea increderii consumatorilor si investitorilor, dar si pentru a putea conduce in continuare o politica a banilor ieftini.

Fata cu politicile americanilor si europenilor, in primul rind ale bancilor lor centrale, ale caror dobanzi de referinta tind catre zero, nu putem sa nu remarcam excesul de rigoare al bancii noastre centrale, care mentine dobinda de referinta la 6,25%, lipsind economia (cita este) de credite avantajoase, deci de lichiditatile necesare relansarii. Sigur, se va spune ca la noi dobanzile sunt atat de mari din ratiuni antiinflationiste. Dar, in felul acesta, economia romaneasca va avea in curand stabilitatea mortului.

De asemenea, nu inteleg de ce Banca Nationala nu imprumuta si la noi statul in aceasta perioada de criza la dobanzi mai cumsecade, cum fac toate bancile centrale, iar guvernul este nevoit sa se imprumute de la banci comerciale la dobanzi mult mai ridicate, care ne ingroapa in datorii si deficite nesustenabile practic prin metode obisnuite (impozite mai mari, noi imprumuturi s.a.) si sufoca economia reala, ale carei performante nu pot fi decit tot mai scazute, cu efectele sociale consecutive: somaj, saracie, emigrari masive etc.

Tot din domeniul politicii monetare imi mai permit exprimarea unei nedumeriri. Banca Nationala cheltuie bani grei intervenind pe piata pentru a mentine un curs al leului remarcabil de stabil. Dar acest lucru nu este posibil pe termen lung, in absenta performantelor economiei reale (cresterea exporturilor, atragerea de capitaluri straine sub diferite forme s.a). Si atunci ma intreb daca nu e mai buna o politica de depreciere graduala, controlata, a cursului, pentru a se evita in viitorul apropiat riscul unei explozii de genul celei din 1997, cind moneda nationala s-a depreciat brusc de sase ori fata de dolar, corectind practic cursul mentinut artificial, supraapreciat anterior, in acord cu datele fundamentale ale economiei.

Prin politicile sale, Banca Nationala a reusit sa se decupleze de la economia reala si sa creeze o economie monetara paralela, in care se ocupa doar de inflatie si de curs, manevreaza instrumentele de politica monetara, se imprumuta si se simte bine mentinind o iluzie de stabilitate monetara conjuncturala. Toate ar fi bune, daca guvernul si antreprenoriatul ar profita de acest cadru monetar relativ stabil si ar performa. Daca s-ar intimpla asa, iluzia s-ar putea transforma, in timp, in realitate, daca nu, jocul de-a moneda stabila poate deveni periculos.

Apropo de guvern, printre multele masuri anticriza pe care le tot intirzie sau nici nu le vede se numara si plata arieratelor catre agentii economici, pentru a le mai dezmorti putin afacerile. Este o masura ceruta de toata lumea, inclusiv de catre FMI, dar guvernul se plinge mereu ca nu are bani.

Cu politicile sale actuale, nici n-o sa aiba curind, dar de ce nu se apeleaza la compensari cu datoriile agentilor catre buget? De ce nu se recurge, la limita, inclusiv la o amnistie fiscala, pentru a-i stimula pe miliardarii ce-si plimba banii prin paradisuri fiscale sa-i aduca in tara si sa-i introduca in circuitul productiv? Iar sirul intrebarilor poate continua…

0 thoughts on “Politici anticriza”

  1. Ce parere aveti, domnule profesor, despre premiul Nobel pentru economie 2010?

  2. Mihaila Raul spune:

    Dovediti cunostinte si inteligenta. Si eu m-am mirat de mentinerea acestui curs care incurajeaza consumul intern prin importuri ieftine si defavorizeaza exporturile. Scadenta se apropie. Cursul nerealist e mentinut cu banii FMI. Dar pana cand? Deprecierea leului ar mai arunca din povara reducerilor veniturilor bugetarilor si pensionarilor si pe alte categorii – gen pensii pe legi speciale. Probabil ca asta urmeaza. pacat ca nu am lei ca sa cumpar euro sau dolari.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.