Potrivit ultimelor date oficiale publicate de Institutul Naţional de Statistică (Buletin INSSE nr. 8/2008), efectivul de salariaţi din economie se apropie de 5 milioane persoane (cifra exactă: 4,83 mil. pers.), cîştigul salarial mediu brut cifrîndu-se la 1728 lei/pers./lună. În acelaşi timp, avem 5,73 mil. pensionari (466 lei fiind cuantumul mediu lunar al pensiei), dar şi 346 mii de şomeri.
Observaţia noastră este că, deşi raportul dintre contribuabilii la fondurile de pensii şi beneficiari se menţine inversat, în ultimii ani s-a diminuat impozitarea în domeniul contribuţiilor sociale cu aproximativ o cincime. În mod frecvent, alte ţări au rate de impunere la salarii de 38 – 45%, atît pentru angajator cît şi pentru angajat. Raţiunile de creştere a competitivităţii fac ca şi rata aplicată în România să fie dusă sub 50%.
Impunerea veniturilor persoanelor fizice cu o cotă unică de 16% pentru salarii, venituri din activităţi independente şi din cedarea folosinţei bunurilor, de aproape patru ani, a făcut să înregistrăm randamante superioare la colectarea fondurilor bugetare.
Cei mai mulţi dintre analiştii economici apreciază că măsura în cauză este de natură a genera efecte pozitive, atît din perspectiva contribuabililor cît şi din cea bugetară. Rămîne însă o problemă dificil de rezolvat, chiar şi pentru ţările dezvoltate, cea a discrepanţei dintre numărul de salariaţi şi numărul de pensionari. Nici mărirea vîrstei de pensionare – la 65 de ani, pentru bărbaţi şi 60 de ani, pentru femei – nu pare să dea garanţii pentru ameliorări certe.
În ţările membre ale UE situaţia se prezintă destul de neomogen. Belgia a introdus posibilitatea pensionării bărbaţilor la 65 de ani, iar a femeilor la 62 de ani, urmînd ca, în mod progresiv, să se egalizeze (la 65 de ani) pînă în anul 2009. În Danemarca, egalizarea deja s-a realizat, limita de vîrstă în cauză fiind de 67 de ani (măsură vizată a se introduce şi de Germania pînă în 2010). La cealaltă extremă se află Grecia, unde condiţia de pensionare o constituie îndeplinirea unui stagiu minim de cotizare de 37 de ani, neimportînd vîrsta candidatului la obţinerea statutului de pensionar.
În celelalte ţări vest-europene, vîrsta de pensionare este de 65 de ani, însă salariaţii au şi posibilitatea optării pentru pensionare anticipată (evident, cu anumite diminuări pecuniare). Tendinţa generală este de creştere a perioadei de cotizare peste un minim de 500 luni/ persoană (42 ani).
Dar, dată fiind accentuarea fenomenului de îmbătrînire demografică, măsurile administrative întreprinse pentru echilibrarea bugetelor din care se plătesc pensiile fac faţă tot mai greu preîntîmpinării apariţiei unor crize majore pe acest plan.
