Restul e… ursita

“Conservatorii mari nu sunt reactionari, pentru ca au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu”. (Petre Tutea)

Intr-o lume fluida, cum e cea actuala, pastrarea identitatilor comunitare devine o provocare majora. Asaltul globalizarii, terorismul, cultura macworld, dominanta si aplatizanta, reprezinta tot atatea atentate la adresa spiritului comunitar, cu deosebire la adresa culturilor mici, a limbilor cu circulatie restrinsa, astfel incat putem vorbi despre o adevarata deriva a spiritului comunitar.

Sedusi de atatea posibilitati cate ofera astazi Internetul si televiziunea, cu o desfasurare spectaculara, socogena, traim mai mult in exteriorul nostru, buimaci rataciti intr-o noapte de sens, sacrificind ce avem mai scump: launtrul nostru, in care salasluieste Dumnezeu.

O comunitate nu e o simpla adunare a unor oameni ce impartasesc valori comune; o comunitate reprezinta o stare de spirit, o fiinta colectiva (purusha) ce are o singura soarta, un microcosmos specific. E, daca vreti, psiche-ul platonician reflectat pe pamint, din care picura sufletele individuale.

O comunitate are un suflet, intru totul specific, se bazeaza pe o cultura comuna si reprezinta matricea ideala a oricarei dezvoltari economice, asa cum atentiona inca din 1990 filosoful Mihail Sora. Caci tendintele adevarate pleaca de jos in sus, casele se construiesc incepind de la temelie si nu poate exista o tara bogata fara comunitati prospere.

Emil Cioran spunea ca trei lucruri avem si noi frumoase si autentice: taranul (omul absolut cum il numea Tutea), arta populara si peisajul. Da, peisajul… Sa ne gindim cita frumusete a oferit el sufletului romanesc, inclusiv, sau mai ales, in materie de arta populara. Dar sa ne gindim si la ce dam noi peisajului: tot mai multa stricaciune si tot mai multa uritenie. Asta inseamna ca ne-a fost stricat si uritit sufletul, au fost stricate si uritite obiceiurile si traditiile noastre, comunitatile noastre, prin migratii, desacralizare si saracire, prin rasturnarea valorilor (nimeni nu mai respecta pe nimeni) si disolutia sufletului comunitar. Ne-am umplut de vicii de tot felul.

Mircea Eliade, in Doua traditii spirituale romanesti, ca si Mihai Ralea, in Fenomenul romanesc, remarcau faptul ca orice cultura autentica e antinomica, ca ea ne infatiseaza creatii antinomice si complementare. De pilda, orice cultura autentica prezinta o alchimie specifica intre traditie si modernitate. Traditional stam bine.

De pilda, cultura Cucuteni si cultura Hamangia sunt printre cele mai vechi si valoroase din lume. In Apriorism romanesc, Lucian Blaga afirma ca “examenul atent si staruitor al culturii noastre populare ne-a adus la concluzia reconfortanta despre existenta unei matrici stilistice romanesti.

Latentele ei, intrezarite, ne indreptatesc la afirmatiunea ca avem un inalt potential cultural. Tot ce putem sti, fara temerea de a fi dezmintiti, este ca suntem purtatorii bogati ai unor exceptionale calitati. Tot ce putem crede, fara de a savirsi un atentat impotriva luciditatii, este ca ni s-a dat sa luminam cu floarea noastra de lume de maine un colt de pamint.

Tot ce putem spera, fara de a ne lasa manevrati de iluzii, este mandria unor initiative spirituale, istorice, care sa sara din cand in cand, ca o scinteie, si asupra crestetelor altor popoare. Restul e ursita” (vezi Trilogia culturii, Editura Minerva, Bucuresti, 1985, p. 189-202 si 327-331).

In ce priveste cultura moderna, aici nu cred ca, prin prisma exigentelor universalitatii si ale atemporalitatii, putem vorbi de un fenomen, dar avem exemple de reusita, si acestea, din pacate, slab promovate si slab sustinute. George Calinescu tot spera sa apara un Platon romanesc. Ei, uite ca nu apare. Om fi avand prea putin spirit pentru a-l zamisli? Aparitia fericita a fost, in primul rind, cea a lui Eminescu, dar parca avem nevoie acum, mai mult decit oricind, de o noua aparitie stralucita. Asadar, alchimia noastra spirituala e una preponderent traditionala.

Noua etapa istorica in care “stam sa intram”, cum atat de frumos spune romanul, sta sub pecetea primatului spiritualului. Cu alte cuvinte, supravietuieste cine are si produce creatii spirituale. Altminteri, au mai disparut culturi in istorie, au mai disparut limbi… Ar fi pacat pentru “matricea stilistica” a lui Blaga, ar fi pacat pentru „orizontul spatial al inconstientului mioritic”. Dar, cum spunea Tutea, nu omul creeaza cu adevarat, ci Dumnezeu. Toate realizarile noastre sunt de fapt “petice de transcendenta”. Din punctul acesta de vedere, din fericire, suntem iubiti. Vine Craciunul si Dumnezeu va umbla iarasi din casa in casa, ca sa reaprinda speranta..

Acesta mi se pare mie a fi unul dintre evenimentele cele mai importante, reprezentative si, din pacate, nefaste, produse in ultimii douazeci de ani: absenta unui proiect conservator veritabil, ceea ce a dus la afectarea grava a spiritului comunitar, cum nici comunistii nu reusisera, la distrugerea culturii si pierderea reperelor noastre traditionale.

S-a practicat un centralism excesiv si pagubos, in special prin parghii financiare, s-au creat inegalitati ce nu pot fi explicate nicicum si sunt oricum contraproductive pentru societate, nu ni se mai nasc destui copii, avem cea mai redusa speranta medie de viata din Europa etc.

Sufletul romanesc este bantuit de o boala de moarte: noi insine. Iata de ce sunt si ma declar drept conservator-traditionalist, iata de ce eu vorbesc despre “Teoeconomie” si despre “economia persoanei si a daruirii”: pentru ca am radacini din care sa readap continuu speranta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.