Creșterea ratelor dobânzilor produce costuri mari pentru cei îndatorați. Inflația produce costuri pentru toată lumea. Cum ar putea un economist să explice celor îndatorați că băncile centrale sunt nevoite să crească ratele dobânzilor și că nu ele ar trebui, cel puțin nu întotdeauna, antipatizate pentru asta?
Sincer, nu cred că există vreun raționament economic suficient de elocvent pentru asta și îmbrățișat de oameni. Raționamentul economic nu este imediat accesibil și, mai ales, nu este cuplat la viața de zi cu zi a omului. El implică întotdeauna o perspectivă pe termen mai lung, care apelează la răbdarea și îngăduința omului, la care s-a făcut prea des apel și care, cel mai adesea, nu au fost adecvat răsplătite.
Argumentul trebuie să pună în lumină o perspectivă cotidiană umană. Un economist poate face asta dacă se străduiește; dar probabil că mult mai bine ar face-o un scriitor obișnuit să observe microuniversurile umane. De exemplu, Ernest Hemingway a fost inspirat când a prezentat ideea pe care o au și economiștii referitoare la faptul că inflația este o modificare a ratei de schimb între bani și bunuri și că o modificare severă produce efecte favorabile pentru unii și efecte dezastruoase pentru alții. În septembrie 1922, Hemingway a călătorit cu soția sa de la Strasbourg (Franța) la Kehl (Germania). A trecut podul de 4 km ce leagă cele două localități și a schimbat 10 franci (adică mai puțin de un dolar canadian) pentru 670 de mărci germane. Acea sumă de bani le-a permis să cheltuiască „la greu” (heavy spending) toată ziua; au mai și rămas cu 120 de mărci (Ernest Hemingway, „German Inflation”, în William White (ed.), By-Line: Ernest Hemingway – Selected Articles and Dispatches of Four Decades, Scribner).
De exemplu, un prânz de cinci feluri la restaurantul hotelului din Kehl costa 15 cenți, iar în Strasbourg un dolar. Dat fiind că „this miracle of exchange makes a swinish spectacle where the youth of the town of Strasbourg crowd into the German pastry shop to eat themselves sick and gorge on fluffy, cream-filled slices of German cake at five marks the slice. The contents of a pastry shop are swept clear in half an hour.”
Credeți că proprietarul unui magazin de patiserie era bucuros că vinde așa de repede marfa? Nu, nu era! „The proprietor and his helper were surly and didn’t seem particularly happy when all the cakes were sold. The mark was falling faster than they could bake.”
După cum știm, inflația din 1922 s-a accelerat pentru încă un an. În septembrie 1922, un dolar valora 800 de mărci (Hemingway, 1922), iar în noiembrie 1923, un dolar valora 4,2 trilioane mărci (Ludwig von Mises, „Inflation”, în, „Economic Policy: Thoughts for Today and Tomorrow”, p. 63, 1979). Adică, marca nu mai valora nimic. Această scurtă istorie ne poate oferi multe lecții: că inflația poate accelera rapid, scăpând de sub control; că războiul are întotdeauna implicații dezastruoase asupra inflației, așa cum se întâmplă și în prezent din cauza invaziei rusești în Ucraina; că inflația foarte înaltă rezultă în distrugerea monedei și de aceea nu este sustenabilă; că inflația este bună pentru unii, dar rea pentru alții etc.
Citește articolul integral aici