Salvatorii Timpului

Cam cu un an inainte de cumpana dintre milenii, am fost chemat sa contribui la “salvarea” de la pieire a revistei culturale “Timpul”. Fusesem gazduit generos in paginile sale si aveam in spate un trecut de finantist, ceea ce, probabil, i-a orientat pe “salvatori”, in conditiile in care fostul redactor-sef se retrasese intr-un fel de domiciliu fortat autoimpus. Astfel, am fost invitat la o prima intilnire, la restaurant. Erau trei: Publicistul, Poetul si secretarul (singurul inteligibil, de altfel). M-am gandit, am promis, dar bucuria cea mare a fost ca am dat de baut. Aproape ca era suficient.

Apoi, nu cred ca am reusit mare lucru, in afara unor finantari de la Consiliul Judetean, dar am fost invitat la lansarea noului numar al revistei careia ii datoram atat de mult. Actiunea se petrecea la Muzeul Teatrului si se anuntase si participarea extraordinara a unui mare critic de buzunar din Bucuresti. Lume multa, lume buna, sala placuta, iar in fata o masa de juriu acoperita cu o catifea rosie ii astepta pe “salvatori”, care nu au intirziat decit 40 de minute, timp in care multa lume, lume buna, a plecat, desigur.

Dar, la un moment dat, un zgomot hodorogit de mobilier rasturnat de pe hol a anuntat sosirea “oficialilor”. Astfel, rind pe rind, s-au prelins in sala, puternic lichefiati, in ordine: Criticul, Poetul si Publicistul (secretarul era prins pana peste cap cu organizarea manifestarii) si au luat repede forma scaunelor de la prezidiu. Cineva a adus o carafa cu apa chioara si trei pahare, din care cei trei au sorbit cu vadita indignare. Era caldut, era placut in fosta sala de auditii muzicale a Muzeului, si-afara (oh, afara!) venea primavara…

Maestru de ceremonii s-a autoproclamat Publicistul, poate si pentru faptul, singurul inteligent de altfel, ca intre timp Poetul adormise, iar secretarul distribuia revista, care, cum se spune, se citea singura. Dupa ce Maestrul a reusit sa injghebe citeva propozitii, imbratisate intr-un damf duios de capsunica, despre revista, despre zbaterile Poetului, pe care sa-l scuzam, despre sine ca redescoperire, a venit, in fine, momentul culminant al serii: i s-a cedat cuvintul invitatului de onoare, marele Critic de buzunar din Bucuresti.

Acesta era intr-o buna dispozitie contagioasa, cu care a umplut sala, ca lumea plecase intre timp, lamurita inca de la cuvintul Publicistului. La fiecare doua-trei cuvinte, pe Critic il pufnea risul si ridea asa, senin si adevarat, apoi mai emana doua-trei cuvinte, intrate, sint convins, in istoria literaturii, si iar il pufnea risul, mai biiguia ceva si iar se distra, in deplina admiratie a Publicistului. La un moment dat, dorind sa gesticuleze elocvent, minuta marelui Critic a intilnit carafa cu apa, care, din cauza gravitatiei si dupa principiul vaselor comunicante, s-a varsat frumos pe pinza catifelata ce acoperea masa, picurind apoi pe jos, pic, pic, pic!, pina a format o baltuta.

N-ar fi fost mare paguba, dar, stropit, s-a trezit Poetul. A realizat rapid gravitatea situatiei si s-a aruncat, impreuna cu Publicistul, sa salveze parchetul si catifeaua. Si cum cel mai la indemina erau citeva exemplare din revista, ce poposeau alene la prezidiu, acestea au absorbit rapid (la propriu) excesul de lichiditate (deh, hirtie buna), parc-ar fi fost niste bureti de bucatarie. Surprins de-atita ingeniozitate, Criticul era in culmea fericirii si a tinut-o tot asa, intr-o fericire, inca aproape jumatate de ora, epuizind, practic, istoria literaturii.

In sala mai ramaseseram doar secretarul si cu mine. Nestingherit, Publicistul a tinut sa multumeasca destinsului oaspete de la Bucuresti, care, nu-i asa?, batuse atata drum, si a declarat inchisa partea oficiala, invitind “salvatorii” la un pahar de vin, tocmai adus de un confrate de la Coarnele Caprei, cum mergi spre Botosani, la o aruncatura de revista. Revista al carei vechi redactor-sef s-a intors mai apoi, dupa ce s-a smuls cu un gest eroic din izolarea autoimpusa, predind stafeta in familie, cum era normal.

Si-uite-asa, “salvatorii” au disparut, revista insa a ramas, continuind sa apara, cu mici sincope, mai ales gratie eforturilor discrete, dar eficiente ale secretarului, pana in anul de gratie 2010, cind a fost preluata cu generozitate (cultura atrage cultura) de catre Universitatea “Cuza” si poate fi intilnita, de atunci, in vrafuri, pe toate holurile-i. Din pacate, nu mai are aceeasi capacitate de absorbtie…

0 thoughts on “Salvatorii Timpului”

  1. Mihaila Raul spune:

    Da’ stiu ca aveti condei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.