Stiinta si religie

Lumea pare guvernata de legi stiintifice. E oare posibil ca Dumnezeu, care a creat lumea, sa o lase sa evolueze independent? Greu de crezut.

Editura Curtea Veche din Bucuresti publica de cativa ani, in cadrul Colectiei “Stiinta si Religie”, coordonata de Basarab Nicolescu si Magda Stavinschi, o serie de lucrari care, dupa cum sustin editorii, “se adreseaza tuturor celor care doresc sa exploreze potentialitatea unui nou sistem de valori fundat pe dialogul transdisciplinar dintre stiinta si religie”. Dintre lucrarile aparute, am retinut-o pe cea a lui Ian G. Barbour, cand stiinta intalneste religia, aparuta, in traducerea lui Victor Godeanu, in 2006.

Autorul prezinta patru viziuni asupra stiintei si religiei: conflictul, independenta, dialogul si integrarea, prin prisma carora analizeaza o serie de teme importante, cum ar fi: creatia, implicatiile fizicii cuantice, evolutia, genetica, neurostiinta si natura umana, Dumnezeu si natura.

Dar mai intai, el prezinta evolutia raporturilor dintre cele doua mari cai de cunoastere, incepind din secolul al XVII-lea, cand majoritatea fondatorilor revolutiei stiintifice, in calitate de buni crestini, erau convinsi ca nu studiaza altceva decat opera Creatorului. Un secol mai tirziu, cea mai mare parte a oamenilor de stiinta continuau sa creada intr-un Dumnezeu creator, dar nu mai considerau ca interventia sa continua in lume si in viata omului.

Ei bine, in secolul al XIX-lea deja putem vorbi despre o ruptura, multi oameni de stiinta manifestindu-se cu ostilitate fata de religie, cu toate ca insusi Darwin sustinea ca procesul evolutiei fusese proiectat tot de Dumnezeu. Descoperirile stiintifice din secolul al XX-lea au repus in discutie multe idei religioase clasice, reprezentantii stiintei reformuland concepte vechi si abandonand aproape complet traditia si doctrinele sale.

In noul mileniu, stiinta si religia tind sa se regaseasca, ele nu mai sunt percepute ca inamici, ordinea si sensul se intilnesc, chiar daca unii mai continua lupta. Unii le considera complementare, altii cauta forme de parteneriat sau de colaborare, in incercarea de a gasi raspunsuri la marile intrebari. Pe de o parte, si teologii au reformulat perceptiile despre Dumnezeu si natura umana, adaptandu-le la spiritul veacului si tinand seama de descoperirile stiintei, ramanind, desigur, fideli mesajului central al religiei; pe de alta parte, tot mai mult, oamenii de stiinta realizeaza faptul ca nu pot oferi singuri marile raspunsuri si cauta dialogul.

De pilda, astronomii au oferit argumente convingatoare privind Big-Bang-ul si expansiunea rapida a universului, plasand inceputurile acestuia acum aproximativ 15 miliarde de ani. Se accepta notiunea de infinit, se vorbeste chiar despre un univers oscilant, pulsatil, sau despre o multitudine de universuri si de dimensiuni ale spatiului. Dar legile fizicii nu pot explica de ce s-a produs totul astfel. Teistul vede evenimentul ca un moment al creatiei si ca inceput al timpului. Oricum, in interpretarea istoriei cosmice, religia si stiinta trebuie sa se intalneasca.

Fizica clasica s-a dovedit determinista si reductionista. Dimpotriva, fizica cuantica e holistica si accepta incertitudinea. Lumea cuantica e impredictibila, plina de interconexiuni si ne dezvaluie limitarile cunoasterii umane.

Teistii pun nedeterminarile fizicii cuantice in seama lui Dumnezeu, iar orientalii gasesc in holismul cuantic o recunoastere a credintei lor in unitatea fundamentala a tuturor lucrurilor. De asemenea, alte aspecte privitoare la timp, cauzalitate si natura realitatii i-au apropiat in dialog pe oamenii de stiinta si pe teologi, ca si pe filosofi.

De asemenea, exista teologi si oameni de stiinta care au reusit sa impace credinta in Dumnezeu cu evolutia speciilor. Stiinta a studiat mult complexitatea sistemelor si capacatatea lor de autoreglare, rolul informatiei in acest sens, cu precadere in biologia moleculara si in dezvoltarea embrionara si au ajuns la concluzia ca natura relatiilor este mai importanta decat materia in care acestea se exprima.

Teologii au depasit si ei viziunile unui univers static, ale unei naturi statice, acceptand ideea unui univers dinamic, creat continuu de Dumnezeu, care il si transcende. Sfantul Duh este, potrivit Bibliei, forta divina activa atat in natura, cat si in viata omului.

Studiile stiintifice au aratat ca si mostenirea genetica influenteaza o parte semnificativa a comportamentului nostru, ca si anumite facultati mentale, deducandu-se de aici faptul ca libertatea umana este o iluzie. Dar nu totul depinde totusi doar de gene si neuroni.

Asa cum arata autorul, “Dependenta vietii mentale si spirituale de procesele biologice repune in discutie problema dualismelor traditionale corp-suflet si materie-minte. atat oamenii de stiinta, cat si teologii sunt preocupati sa elaboreze teorii ale eului intrupat social, care sa fie compatibile cu descoperirile neurostiintelor si ale antropologiei si, de asemenea, cu viziunea biblica privind persoana ca sunteza a gandirii, simtirii, vointei si actiunii” (p. 11).

Lumea pare guvernata de legi stiintifice. E oare posibil ca Dumnezeu, care a creat lumea, sa o lase sa evolueze independent? Greu de crezut. Traditia sustine ca Dumnezeu a facut si legile naturii si intervine in lume in conformitate cu acestea. Dar atunci mai exista libertate? Apoi, cum se explica prezenta raului si a suferintei?

Unii teologi invoca o autolimitare a lui Dumnezeu. Altii au recurs la concepte apartinand stiintei moderne, explicand faptul ca Dumnezeu comunica informatie si determina, de fapt, toate nedeterminarile. Au rezultat, astfel, lucrari nascute din colaborarea intre teologi si oameni de stiinta, care se bazeaza atat pe experienta religioasa, cat si pe descoperirile stiintei, cum e si cea de fata.

Autorul este convins ca dialogul si integrarea sunt cai promitatoare pentru viitorul reflexiei religioase si al celei stiintifice, venind sa inlocuiasca separarea si conflictul. Toate modelele filosofice sunt limitate si partiale. Lumea e diversa, iar cautarea coerentei nu trebuie sa duca la eludarea diferentelor.

Folosirea mai multor modele ne poate tine departe de idolatrie, dar tot nu ofera intreaga cunoastere. Dumnezeu este o cauza a cauzelor, dar o cauza descendenta. Pana la urma, taina sa si taina cailor sale nu pot fi deslusite decat in rugaciune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.