S.U.A. sfideaza China. Noi ne sfidam singuri

Sanatatea economiei americane depinde de cantitatea de lichiditati disponibile si nu de sursa acestora. La fel si a economiei romanesti, bineinteles. Totul e sa existe cel putin un robinet care sa ramana deschis.

Desi dependente de finantarea chineza, Statele Unite provoaca China. Noi vinzari de arme catre Taiwan, lansarea in spatiu a unor arme secrete, primirea lui Dalai Lama la Casa Alba, propunerea de sanctiuni internationale impotriva Iranului s.a. In acelasi timp, americanii cer Chinei sa-si aprecieze yuanul, pentru a se reduce deficitul comercial al S.U.A. Toate acestea sunt dovezi ca americanii au ales sa joace dur, desi au de a face cu a doua putere a lumii si cu tara care le finanteaza deficitele. Cele doua tari sunt deci legate prin moneda, dar ramin adversari geopolitici. Ce se poate intimpla in aceste conditii?

In S.U.A. marcate de criza, exista teama ca China, nemultumita de politica externa americana, va decide, ca represalii, sa nu mai cumpere bonuri de tezaur americane, deci sa nu mai finanteze uriasa datorie americana, si sa-si reorienteze rezervele (2400 miliarde de dolari), spre aur, spre consumul intern si spre alte valute forte (ne putem explica si astfel atacurile americane asupra monedei unice europene). Amenintarea chineza tine capul de afis in dezbaterea politica americana si obliga Administratia Obama la mai multa prudenta in materie fiscala, monetara si comerciala.

De fapt, insa, daca Banca Centrala de la Beijing ar inceta sa mai injecteze enorme fluxuri de lichiditati, ca pina acum, pe termen scurt sau lung, in active americane, Statele Unite nu ar avea prea mult de suferit, cum cred majoritatea comentatorilor. Ba chiar o astfel de masura le-ar putea fi benefica pe termen lung. Si asta pentru ca, pe linga necesarele ajustari despre care vorbeam, ar interveni Sistemul Federal de Rezerve, banca centrala americana, de fapt, in majoritate, un consortiu de banci private, care ar achizitiona ea masiv bonuri de tezaur si titluri ipotecare americane, astfel ca nici dobinzile, nici inflatia, nu ar creste semnificativ (1-2%). Sanatatea economiei americane depinde de cantitatea de lichiditati disponibile si nu de sursa acestora. La fel si a economiei romanesti, bineinteles. Totul e sa existe cel putin un robinet care sa ramina deschis.

Astfel incit e greu de crezut ca se vor hotari cu adevarat chinezii sa actioneze prin retragerea finantarii. Este insa foarte posibil ca ei sa-si reduca achizitiile de active in dolari si sa se orienteze mai mult spre alte devize sau valori. Numai ca asta va aprecia obligatoriu cursul yuanului fata de dolar, ceea ce va afecta exporturile chinezesti pe vitala piata de consum americana. S-ar intampla exact ceea ce Administratia americana cere de ani buni, inca de pe vremea lui Bush jr., iar chinezii refuza, cu acuze de protectionism.

Un yuan mai scump ar produce insa certe efecte inflationiste in S.U.A., produsele chinezesti scumpindu-se. Daca se vor scumpi, de pilda, cu 30%, asta ar conduce la o crestere a ratei inflatiei cu 1,2%. Repet, cresterea preturilor nu poate fi dramatica si ar fi resorbita pe termen mediu, in conditiile in care produsele provenite din China inseamna mai putin de 4% din PIB-ul american. Iar asta ar mai putea reduce din deficitul comercial american, devenit din ce in ce mai greu suportabil. Insa Beijingul nu si-ar mai subventiona exporturile pe cale monetara si ar putea pierde parti importante din piata, si nu doar din cea americana.

Consecinte mai grave ar avea, de pilda cresterea pretului petrolului, o dublare a acestuia consumind aproximativ 2% din PIB-ul american. Dar nici atunci nu ar exista riscul unei hiperinflatii. In plus, produsele chinezesti mai scumpe ar putea face industria americana mai competitiva in multe sectoare, conducand la crearea de locuri de munca si la scaderea importurilor, prin recucerirea unor parti din piata. Apoi, exporturile americane ar putea si ele sa creasca, contribuind o data in plus la reducerea deficitului comercial, compensind cu asupra de masura o posibila usoara crestere a dobanzilor. Deci nu ar fi atit de grav cum cred unii daca China ar boicota obligatiunile americane, ba chiar dimpotriva. Iata ce inseamna sa fii o mare putere, sa ai un PIB urias, de cinci ori mai mare decat al Chinei, si o banca centrala independenta. America ramane totusi nr.1 si va ramine si in urmatoarele decenii.

Pornind de la acest caz si pastrind proportiile, ma intreb de ce Guvernul Romaniei trebuie sa se imprumute de pe piata, de la banci comerciale, la niste costuri exorbitante si de ce nu intervine Banca Nationala? Din aceeasi obsesie privind inflatia? E adevarat faptul ca avem aici o problema, pentru ca la noi toate sunt atipice. De pilda, sub biciul crizei, mai toate tarile au alunecat spre deflatie, iar la noi, unde am avut o prabusire de 16% a PIB-ului, inflatia se duce si in acest an spre un 8%. Asta se datoreaza, cred, rigiditatilor structurale din economie, oligopolurilor din energie, telefonie, retail etc., care mentin artificial preturile ridicate si nu urmeaza oscilatiile pietei, ca si cresterii TVA-ului.

Dar mai e ceva, inflatia nu ar putea sa devina manifesta decit daca Banca Nationala valideaza respectivele carente structurale mentinind in circulatie o masa monetara excedentara in raport cu conditia cantitatilor de bunuri si servicii tranzactionate. Orice ar fi, lipsa de sprijin direct al bancii centrale e mai daunatoare decit o eventuala interventie pe termen scurt, mediu sau lung. Inteleg ca Mugur Isarescu nu are incredere in guvern, are toate motivele, dar tot el ne-a amenintat recent cu „o a treia restructurare”.

Ce inseamna asta? Ca se va deprecia din nou cursul de 6 ori ca in 1997 si vom avea o inflatie de 130% ca in acelasi an, sau de 300% ca in 1993, cand tot domnia sa era guvernator. Nu cred, cand ai rezerve de 35 miliarde de euro, in mod normal, asa ceva nu are voie sa se intimple.