Barbaria

Are loc o uniformizare in prostie, de jos in sus, care se impopotoneaza cu masca democratiei, smulgandu-l pe om lui insusi. Televizorul si telespectatorii nu fac decat sa-si transmita reciproc, fara cap si fara coada, „imaginea linistitoare a propriei mediocritati”.

Acum circa patruzeci de ani, Emil Cioran afirma, in stilu-i caracteristic, ca civilizatia actuala se afla in descompunere si ca omenirea va fi „salvata” din nou de… barbari. Parca preluind ideea, filosoful francez contemporan Michel Henry merge mai departe, in lucrarea Barbaria, aparuta la noi la Editura Institutul European, Iasi, 2008, in traducerea Irinei Scurtu, sustinand nu doar ca intram in „era barbariei”, dar ca ce urmeaza „nu s-a mai vazut vreodata”.

In sensul ca au mai disparut civilizatii, dar de fiecare data urma o alta, descriind chiar o anumita ciclicitate. Pe ruinele vechilor sanctuare se inaltau altele, mai marete sau mai rafinate, iar viata isi urma cursul.

De data aceasta, insa, s-ar petrece cu totul altceva: aroganta stiinta bulverseaza fata pamantului, aneantizeaza omul insusi. Cunoasterea adusa de ea, presupusa ca fiind un lucru bun, merge insa mana in mina cu prabusirea tuturor celorlalte valori, prabusire care ne ameninta insasi existenta. „Deoarece viata insasi este afectata, toate valorile sale se clatina, nu doar estetica, ci si etica, sacrul – si odata cu ele posibilitatea de a trai fiecare zi” (p.6).

Criza culturii, despre care s-a vorbit atat, apare ca o consecinta a multiplicarii formelor cunoasterii care apartin stiintei si care aduc de fapt foarte multa incertitudine si foarte multa confuzie in toate sferele vietii sensibile, afective, spirituale, intelectuale sau cognitive. Valorile artei, eticii sau religiei sint nimicite pur si simplu. Deci, de fapt, sustine Henry, nu e vorba despre o criza a culturii, ci despre chiar distrugerea culturii.

Ruptura cu traditia este completa. Stiinta a produs hiperdezvoltarea unei hipercunoasteri inumane, ce are ca efect prabusirea intr-o iluzie. In civilizatiile anterioare, toti vectorii civilizationali urcau si coborau impreuna, fiind inseparabili, cunoasterea producea binele, binele producea frumosul, iar sacrul le umplea pe toate cu lumina. Acum, toate acestea s-au rupt, s-au separat, explozia stiintifica – „noua barbarie” le-a distrus, amenintind sa distruga si omul insusi, coplesit de ce i se intimpla. Fundamentul cultural, axiologic al umanitatii este inlaturat de catre slugile oarbe ale universului tehnicii, ale mass-mediei si ale politicii.

Existenta tehnicista si mediatica a invadat si universitatile, izgonind cultura adevarata, care se refugiaza in „clandestinitatea unui underground”, care insa ii schimba atat natura cit si menirea, odata cu cele ale societatii din care tocmai a fost exclusa.

Avem de-a face, deci, cu un soi de barbarie inca necunoscut, care instaleaza o societate lipsita de orice cultura, de care pare sa nu aiba nevoie in mod intolerabil, dar care subzista, hranindu-se cu tot felul de artefacte subculturale, de o banalitate sfidatoare si o imoralitate aroganta. Este vorba despre o iruptie a Raului, a unei vointe smintite, dar pe deplin inteligibile, a autodistrugerii.

Cultivand prestigiul rigorii si al obiectivitatii, epoca moderna a scos din joc subiectivitatea si sfarseste acum prin devastarea planetei, a naturii, cu mijloace perverse aservite tehnicii si unor interese pur mercantile. Asta in timp ce noile „stiinte umane” contribuie si ele, luate de val, la distrugerea propriului obiect de cercetare – a omului si a umanitatii sale.

Viata a fost indepartata dintre domeniile cunoasterii, subzistand sub forma nevoilor brute, materialiste si barbare. Cunoasterea nu se mai transmite prin intermediul formelor nobile ale culturii, ci se manifesta spontan, prin intermediul unor fenomene de „intropatie si imitare”.

Politicul vorbeste doar despre politic, mass-media despre mass-media, cartile sint scrise de cantareti, actrite, fotbalisti, oameni politici, aventurieri de tot felul, ce se remarca prin spiritul gregar pe care il cultiva cu insolenta. Ei sint noii clerici, ginditorii epocii noastre, mereu in actualitate, mereu prezentind ce e mai nou, mai „senzational” si mai gaunos, chiar daca neinsemnat si vulgar.

Gandirea este redusa la cateva clisee, limbajul devine tot mai onomatopeic, adresat unei mase amorfe care oricum nu stie nimic si nu are nimic de spus. Aceasta e o societate nu a asistatilor social, ci a „asistatilor mintal”.

Odata cu omnidezvoltarea acestei existente mediatice si a valorilor sale congelate, cultura adevarata, oricit a incercat sa i se opuna, este eliminata printr-o cenzura nemiloasa si inlocuita cu publicitate si filme de prost gust. Are loc astfel o uniformizare in prostie, de jos in sus, care se impopotoneaza cu masca democratiei, smulgandu-l pe om lui insusi. Televizorul si telespectatorii nu fac decat sa-si transmita reciproc, fara cap si fara coada, „imaginea linistitoare a propriei mediocritati”.

Cred ca Michel Henry are dreptate si trage (tarziu?) un binevenit semnal de alarma. E timpul sa ne punem intrebarile grave ale existentei: Mai putem fi salvati? Si cine ar mai putea-o face?