Comunitarianismul (II)

Comunitarienii acuza faptul ca individualismul a degenerat in egocentrism, facand din individ o entitate suficienta siesi, in timp ce ceilalti devin dispensabili. Or, ceea ce uneste fiintele umane este mai important decit ceea ce le separa, iar virtutea, ca forma de capital economic, se vadeste in relatiile cu ceilalti.

Un ideolog politic al acestei miscari este Irving Kristol, care subliniaza ca fara dimensiunea religioasa conservatorismul nu are consistenta si ca laicitatea este inamicul public numarul unu. In opinia sa, frustrarile economice si problemele sociale sunt, in fond, chestiuni morale, pentru care religia detine cheia. Putem avea deci si o alta forma de postmodernitate: cea bazata pe comunitati sudate, autentice, societati organice, orientate spre Dumnezeu, ale caror resorturi sint deasupra vointelor individuale si a ratiunii, caci oamenii au, in mod esential, nevoie de sacru si de impartasirea sa.

Viziunea comunitarianismului asupra viitorului este in totala contradictie cu cea a iluminismului. Orice incercare de refondare a lumii e un pacat capital ce poarta in sine vocatia autodistrugerii. In acest sens, revolutia franceza este considerata un fenomen diabolic, antireligios si anticivilizational, ce a aneantizat sase secole de istorie pentru a propune o democratie de tip terorist.

Ceea ce se cere astazi este o revenire la izvoare, la traditia pre-moderna. Cum spunea Marshall Berman, “a fi modern inseamna a fi antimodern“. Democratiile liberale de astazi sint vazute de comunitarieni ca oligarhii deghizate, politica slujind elite neindreptatite. Michael Walzer viseaza la o comunitate de indivizi uniti prin loialitatea lor fata de “binele comun“. Aceasta nu inseamna respingerea integrala a liberalismului, matca si matricea de valori pe care s-a cladit intreaga civilizatie actuala, ci doar o incercare de depasire a limitelor sale. Nu este vorba aici de a stigmatiza un clericalism politic in numele altuia, ci de depasirea gindirii canonice in general.

In acelasi spirit, John Gray respinge “atavismele doctrinei liberale“, considerind-o “prost echipata in fata dilemelor perioadei postmoderne“. Nascuta odata cu iluminismul, cu umanismul, aceasta ar perpetua o parte din iluziile de acum doua-trei sute de ani, cum ar fi: individualismul, universalismul, meliorismul, rationalismul s.a. “Se admite faptul ca o societate care este unita numai prin relatia impersonala a schimburilor de piata, asa cum este intrevazuta de Hayek si de alti ginditori liberali, este in cel mai bun caz un miraj, iar in cel mai rau o reteta pentru intoarcerea la starea naturala. Nici o societate umana nu poate spera sa se apropie macar de idealurile areopagitice si socratice ale lui Mill sau Popper” (John Gray, Dincolo de liberalism si conservatorism, ALL, Bucuresti, 1998, p. 141).

Conservatori, comunitarienii considera “individul suveran” al ideologiei liberale ca pe un miraj, pentru ca inainte de libertate – spun ei – oamenii au nevoie de un camin, de institutii, de un mod de viata propriu. Si Louis Dumont intelege sa studieze omul ca fiinta sociala. Subiectul ajunge la intersubiectivitate (Hegel, Sartre, Husserl), nu poate trai izolat. Iar societatea inseamna mai mult decit intersubiectivitate.

In societatile primitive, oamenii intretineau un sistem global de reprezentari asupra lor insisi si asupra lumii, a societatii, in relatie cu universul; o societate cosmomorfica. Stiinta moderna a debutat insa prin refuzul de a considera natura ca model. Stiinta a inhibat acel proces de reprezentare despre care vorbeam, oamenii au inceput sa creada ca “ar sti” si s-au preocupat mai mult de observatie si rationament. Sensul a fost inlocuit cu masura. Aceasta inseamna ca omul a incetat sa mai proiecteze asupra lumii apriorismele spiritului sau, pentru a cauta obiective, de fapt pentru a citi “in lume amprentele digitale ale Creatorului” (Maria Daraki).

Pierre Manent indemna la “a recunoaste esentiala dependenta umana: fiecare trebuie sa stie in mod clar si sa simta in mod intens ca a primit si continua sa-si primeasca viata si fiinta de la altcineva” (Pierre Manent, Cetatea omului, Babel, Bucuresti, 1998, p.245). Iconografia ortodoxa ofera un superb exemplu in acest sens. Este vorba despre icoana reprezentind “Adormirea Maicii Domnului“, care o reprezinta pe Maica lui Dumnezeu, concomitent, in doua planuri: pe pamint, “adormind” pe un pat, inconjurata de apostoli si credinciosi, si in Cer, in persoana unui copil infasat, tinut in brate si prezentat in mod solemn de insusi Iisus Hristos, Fiul Cel de o fiinta cu Tatal ceresc. Este lesne sesizabila inversarea temei obisnuite a Fecioarei cu Pruncul; in eternitate, mama de pe pamint a lui Dumnezeu fiind creatia Sa, si astfel apare dupa ce si-a incheiat misiunea paminteasca.

Desigur, comunitarianismul este insusit diferit de la o cultura la alta. Astfel, in timp ce francezul se considera om prin natura si francez prin hazard, germanul se simte mai intii german si numai traversind aceasta calitate se simte si om mai apoi.

Comunitarienii acuza faptul ca individualismul a degenerat in egocentrism, facind din individ o entitate suficienta siesi, in timp ce ceilalti devin dispensabili. Or, ceea ce uneste fiintele umane este mai important decit ceea ce le separa, iar virtutea, ca forma de capital economic, se vadeste in relatiile cu ceilalti. Mai mult, nu s-ar putea imagina un individ asocial. Ideologia holista, pentru care intregul este mai important decit partile componente, considera grupul mai important decit individul, socialul decit economicul, desi respecta un consens religios si admite o anumita ierarhie in interiorul societatii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.