Intre sperietoarea de ciori si teroarea bunului simt: auditul extern si litigiile pe proiecte europene
Inca din primavara anului 2008, EUROLINK, impreuna cu DBB Akademie din Germania, in prezenta Presedintelui GRECO (Grupul de State contra Coruptiei din Consilul Europei) trageau un serios semnal de alarma cu privire la posibile carente si derapaje in gestionarea si punerea in aplicare a proiectelor angajate din bani europeni. Pe atunci, componenta de prevenire a litigiilor, a conflictelor, fraudelor si crizelor parea cumva floare la ureche sau, mai exact, inca o prolegomena la capataiul pardalnicelor Fonduri Structurale. Intre timp, odata cu primele audituri ale OLAF, ale Comisiei Europene in genere si, ulterior, ale Curtii Europene de Conturi, perspectiva a inceput sa se mai schimbe, cel putin la nivelul comunitatii juridice, a celei de consultanta, a profesiilor liberale in genere. Pana la nivelul de constientizare al primarilor, va mai trece, probabil, ceva vreme.
Durerosul adevar al hotaririlor judecatoresti pe litigiile cu fonduri europene
In acest sens, reuniunea propusa de European Project Consulting, sub auspiciile Reprezentantului Romaniei la Curtea Europeana de Conturi, Dl Ovidiu ISPIR, nu putea sa fie decat mai mult decat binevenita, ca sansa se reexaminare critica a stadiului actual in care se afla auditul si exigentele acestuia ca „sabie a lui Damocles” asupra autoritatilor puse gestionar si paznic asupra atat de multor bani europeni. Merita spus, ca – mai ales unor interventii mai raspicate si cu substrat pedagogic-moralizator mai pronuntat, precum interventia sefei Departamentului Juridic al Curtii de Conturi, fostul senator Verginia VEDINAS, profesor de drept administrativ la Universitatea din Bucuresti – , sansa de care vorbeam se poate realmente fructifica. Aceasta din urma a criticat in mod direct faptul ca, pe acelasi tip de cazuistica, legata de nereguli in privinta gestionarii banilor UE, instantele pot da verdicte complet diferite. Altfel spus, s-ar cuveni, in mod rational, sa existe u anumit adevar pe care trebuie sa il contina orice hotarare judecatoreasca, indiferent de persoane si nuante invocate. Raspunzand, totdata, unor intrebari din sala, vorbitoarea nu a ezitat sa scoata in relief faptul ca Romania continua sa aiba o problema ca tara cu privire atat la aplicarea acquis-ului comunitar, cat si la cheltuirea banului public. Aici, in treacat fie spus, si Economistul Sef al Bancii Mondiale, dl Catalin PAUNA, tragea, intr-un recent interviu, un similar semnal de alarma.
Tonul acesta destul de critic si auto-critic a fost mentinut de mai toti vorbitorii, inclusiv de actorul principal al domeniului de interventie la care ne referim, Autoritatea de Audit de pe langa Curtea de Conturi. Dintre elementele de ingrijorare pe care le-a relatat presedintele acestei autoritati, am retinut mai ales faptul ca nici dupa trei ani Autoritatea de Management a Fondului European de Pescuit care are de gestionat in principiu o suma de peste 1 miliard de euro nu a reusit sa produca un raport de management al fondurilor pe care ar urma sa le gestioneze, apt sa conduca la primirea avizului de conformitate administrativa din partea autoritatilor romane de resort si a Comisiei Europene.
Cum am putea sa nu ne mai calcam pe picioare
Discursul reprezentantului Directiei Financiare de Audit Intern din cadrul MFP, dl George MARES, a fost extrem de profesionalist si asigurator in privinta faptului ca totul merge sau ca ar putea merge ca pe roate si la noi. Intrebarea legitima: cand, pana cand trebuie sa mai asteptam aceasta coerenta mult visata? Inaltul functionar a argumentat tocmai prin faptul ca se afla in faza avansata, la Camera Deputatilor, o modificare a legislatiei in vigoare ( s-a facut referire la legea 672) care sa impiedice paralelismele si suprapunerile vicioase in cursul controalelor si al auditurilor, precum si sa creeze functii de audit unificate teritorial sau la nivelul asociatiilor autoritatilor locale care sa reduca din banii cheltuiti pe auditul intern si sa suplineasca lipsa de competenta reala, acolo unde ea se manifesta.
Totusi, desi scopul declarat oficial, chiar de Presedintele Autoritatii de Audit, este acela de a bloca schimbarea regulilor in timpul jocului, se vadeste clar ca – pana la atingerea unor deziderate de audit unificat, economicos – legislatia comporta in continuare schimbari periodice, mai ales cu referire la punerea in practica a acesteia, precum si in cazul Ordinului 246 al MFP. In acest sens, raspunzand la o intrebare punctuala, referitoare la trecerea ACIS (Autoritatea de Coordonare a Instrumentelor Structurale) in subordinea directa a Primului Ministru, reprezentantul MFP a considerat ca, prin aceasta, s-a urmarit o crestere a gradului de autoritate a acestei coordonari. Numai ca aceasta masura survine intr-un moment politic mai putin propice, cand este cumva pusa sub semnul intrebarii insasi credibilitatea sefului executivului.
In loc de concluzii
Auditul extern a aparut, chiar in prezentarea ofiterului Curtii Europene de Conturi, dna Marilena DEMIAN, drept un fel de rau necesar, mai ales din perspectiva „personajului colectiv” – contribuabilul european. Pana la atingerea dezideratelor unui audit unic insa, pare ca mai este mult de luptat. Tocmai in aceasta perioada, Parlamentul European ar fi chemat sa adopte o rezolutie care sa conduca la o unificare a standardelor de audit, macar intre Comisia Europeana si Curtea Europeana de Conturi. Aceaste rezolutie ar fi menita sa puna un mai mare accent pe stabilirea unor standarde comune de calculare a „riscului tolerabil al erorilor” in proiecte si pe acelea ale auditului public intern, prealabil operatiunilor de audit extern din partea altor institututii abilitate.
Pe plan intern, ar trebui sa tinem cont ca anumite obstacole ni le punem singuri, intrucat, de exemplu, la nivel guvernamental, asa cum s-a decis recent, s-a modificat in asa fel incat de la statutul de contracte administrative la acela de contracte comerciale – o povara in plus pentru tribunalele comerciale. Faptul a fost adus in atentie si oarecum deplans de reprezentanta Autoritatii de Audit, mai cu seama din unghiul perpetuarii unor disfunctionalitati previzionate si al „formelor fara fond” care tot prolifereaza nestingherit.
Spre final, ar merita sa ramanem in minte cu ideea ca, dincolo de anumite frustrari pentru incongruentele cu care sistemul auditului se confrunta la noi, pentru gradul slab de inter-comunicare institutionala, evenimentul a avut sens, indeosebi pentru creerea unui spatiu mai profund de constientizare a problemelor si in sensul unor relationari imperative, care sa determine o atitudine mai pro-activa a autoritatilor si un spatiu de dialog mai eficient si mai solidar in raport cu dificilul examen al absorbtiei fondurilor europene.
