Reeducarea sperantei intr-o lume dez – incantata. La ce bun?
De-ar fi sa vina vreun „sfarsit al Lumii” vreodat”– adica al acestui ciclu mental in care ne aflam -, de buna seama el n-ar putea proveni decat din frictiunea acumulata anterior intre atatea prezumtii la glorie ale rationalitatii noastre inca iluministe, pe de o parte, si irationalul minat de tot atatea incercari de auto-depasire, petrecute, in tot acest rastimp, mai degraba ca evidente salturi la „zidul mortal al cunoasterii” sau la periferia unui izbitor „balci al desartaciunilor” gnoseologice. Doar din acest punct de vedere, Lumea noastra pare sa dea in clocot. Restul ritmurilor contradictorii sau aparent contradictorii fac parte din peisaj sau din regula jocului dual din care suntem claditi. Perversa finete a „eticii aplicate” de altadat’ face tot mai des si mai zgomotos loc sinuciderilor spectaculoase cu zeci de victime colaterale, fara drept de reflectie sau de apel.
Umbrela imaginarului – intelept vizitata
Din acest unghi de vedere, ingrijorarea cu privire la soarta Romaniei, la capacitatea sa de a se mai auto-administra rezonabil devine aproape o discutie superflua, de genul „,marilor demascari” publice, orchestrate de tipi gen Mihai Tatuluci si compania. Evident contrastul apare aici intre stadiul post- feudal in care a ramas tipul de administrare al tarii (dincolo de toate „progresele tehnologice” fortat introduse) si viteza schimbarilor globale pe care au atins-o majoritatea marilor state non-occidentale, mai ales China si zona ei de imediata vecinatate. De fapt, declinul „lumii romanesti” rezida mai curand in incapacitatea de a fi facut fata la agresivitatea, uneori extrema a provocarilor, dar, in susbsidiar, la sistemul minimal de reguli al birocratiei bruxell-eze, oricat de amorfa sau incoerenta am considera-o.
Altfel spus, criza pe care o are de traversat Romania are o dubla, provocativa natura, iar inadaptarea de care sufera sistemul public de aici este doar rezultatul nud, descarnat al acestei funciare incongruente. Paradoxal, in goana dupa bunuri si prestigii, cu arme si bagaje ne-am fi urcat noi in trenul presupus simbolic sa duca spre „civilizatie” ( oricum am defini-o, dar prezumata ca o sporire a unui „Bine mediu colectiv”), dar am omis sa ne mai folosim tocmai umbrela imaginarului, adica tocmai acea capacitate de a re-semnifica gesturile, actele, perceptiile, de a le da un sens, cum se spune, o sansa de depasire a obiectualitatii masinalizate, „primitive”. Motoarele insesi dau semne de vadita gripare pentru ca patineaza pur si simplu intr-o teribila si gaunos histrionism, nu departe de cel profesat in comunism ( gen „noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc”). Nu s-au intamplat prea multe de acel stadiu e dezagregare a sistemului intern. Si de aceea, cu acest sistem de administrare, ce seamana mai degraba cu acela al fostului Imperiu Otoman in declin, nu ar trebui sa fie cuiva de mirare ca am ajuns sa figuram in unele clasamente aproape sau chiar sub tari ca Burkina Fasso sau surate central – americane ale acesteia.
Problema nu consta doar sau deloc intr- atrofie sau migratie a creierelor ( si ea o cauza, fara doar si poate), ci intr-o catastrofala gestionare a rezervelor de creativitate, cate mai sunt si de adecvare a putinilor lideri de opinie la situatia de fapt – incapacitatea de a construi un sistem care sa functioneze altfel decat bazat pe sub-mediocritate, discordie, minciuna, scrasnita bascalie si facila coruptibilitate generalizata. De unde sa apara dragul de emulatie sau macar de inrolarea intr-o veritabila competitie mondiala a schimbarii? Chiar daca mergem, poate, catre o auto-distrugere globala, exista, si in acea zona, minti care vegheaza si trag continuu semnale de alarma. In fond, daca mai e sa fie o functie a intelepciunii in lumea de azi, este tocmai aceea de a avertiza ori de cate ori e posibil asupra cauzelor „directiei gresite” spre care mergem. Chiar daca intelepciunea are, aparent, raraori castig de cauza. Sau, poate tocmai de aceea, este pastrata la rezerva pentru toate situatiile de impas general(izat).
Cum cultivam o inerentza destinal profitabila
Sigur e ca Lumea de astazi nu merge in mod clar, raspicat in nicio directie. Chair daca plutim destul de pregnant intr-un New Age, nu este clar daca vom ajunge sa re-sacralizam lumea prin alte resurse proprii ale Mintii scapate de opresiuni obscurantiste de orice fel, cum au imaginat Mircea Eliade sau Marcel Gauchet. Si la fel de neclar este daca dispretul si exploatarea scelerata a naturii vor fi stavilite sau nu, la un moment de rascruce, cu ajutorul unor manageri sau „ingineri sociali” destul de credibili ca sa spuna convingator, tuturor, stop. Toate variantele, manifestate cumva brownian si amenintator, par posibile. Probabil ca de aici provine si damful halucinogen, care ne imbie si suav ne anesteziaza deopotriva constiintele, prea usor atitpite deja din cauza mirajului „marilor descoperiri tehnologice”, vazute ca panaceu universal la secole anterioare de relativa stagnare, mai ales datorate epidemiilor si razboaielor devastatoare din Europa.
Acum, parca ar bate un vant din pupa al schimbarii. Dar cu atatea forme fara fond ce paraziteaza nu doar gandirea, ci si climatul general, cine sa intervina si de unde sa incepem? Oricum, ca Stat cel putin, Romania raspunde absent la acest apel. Putinii intelectuali autentici par repliati in propriile lor inertii, depresii sau tarzii deliruri doctrinare. Cineva ar merita sa ne ajute sa reinvatam speranta de a re-semnifica macar micro-universul mirabil din jurul nostru, cat mai este. Ar fi imperativ ca – pentru a supravietui -, civilizatia romaneasca, in acest tumult crunt lovit de surzenite, sa se reinventeze tinand cont nu de nombrilismul sau binecunoscut, ci de faptul ca ar merita sa fie parte reala a sistemului, cu bunele si relele sale. Nu prea mai este timpul bajenirilor in munti, nici macar ca pe vremea bunicilor nostri. Pana si pustnicia a devenit un lux extrem intr-o asemenea lume de frenetice ispite, pana si Scoala de la Paltinis pare inecata in fum…
Numai prin propria noastra re-considerare simbolica, zi de zi, a faptelor si gesturilor noastre preainstrumentalizate, ne-am putea simti din nou mai putin goi, mai implica(n)ti si mai „comunicanti”, in raport cu lumile ce-si fac in preajma sau in rasparul nostru, incercarea. Numai prin educarea spiritului nostru de inovare ne mai putem inca reconecta la ceea ce se intampla in secolul cu care ne luptam sa-l asumam ca inerentza destinal – profitabila. Inovare nu cu orice pret, cum pare sa fie trendy azi, ci inovare mai necesara decat oricand in sensul si pentru re-echilibrarea energiilor Mintii – rationale fata de berbecii irationalului, ce dau asaltul, de pilda, prin Lady Gaga sau ultimele promisiuni ale geneticii neinfricate. Poate ca atunci am putea spune ca am intrat realmente intr-un secol spritual, cum credea Malraux. Sau ne-am lua acasa iluziile, sa le petrecem crestineste pe ultimul drum.
