Psihodrama euro

S-au luat banii, cu trilioanele, din impozitele si taxele platite la bugete si s-au aruncat in banci si companii falimentare. Rezultatul: bancile s-au salvat, statele au intrat in colaps. Si-atunci ne intrebam: ce e mai important: un stat sau o banca?

Pietele financiare au devenit extrem de irascibile in toata lumea. Ele au uneori comportamente de-a dreptul stupide, irationale, reactioneaza la fantasme, la cea mai mica rumoare, instabilitate cu efecte multiplicate de instinctul lor gregar. Dar ele nu sint decit un barometru, aceasta volatilitate si caderile bursiere din ultimele doua saptamini nu sint decit reflexul unei situatii economico-financiare periculoase in care se gaseste economia mondiala. Sint reflexul unei crize de incredere ce atinge in egala masura investitorii si consumatorii, al unui pesimism alimentat de criza locurilor de munca, de criza creditelor, de instabilitatea monedelor, de randamentele slabe in productie, de scaderea fluxurilor comerciale etc.

Psihodrama principala priveste moneda euro, intens atacata atit de pe Wall Street, cit si din City-ul londonez. Lovind in euro, americanii lovesc insa in propria economie. Dar cea mai mare lovitura euro a primit-o din interior, prin demisia economistului sef al Bancii Centrale de la Frankfurt, un german pe nume Jurgen Stark, unul dintre artizanii monedei unice, la care putem adauga refuzul guvernatorului Bancii Nationale a Germaniei, Axel Weber, de a-i urma lui J-C Trichet la conducerea Bancii europene. Acestea sint semne ale dezacordurilor din interiorul bancii si ilustreaza refuzul germanilor de a finanta, prin emisiuni de obligatiuni europene, datoriile tarilor din sudul continentului. Nemaivorbind de faptul ca BCE, in dorinta de a apara euro, a marit dobinzile, ceea ce risca sa sufoce relansarea in Europa, unde toata lumea e afectata de criza datoriilor suverane, ca si in America. S-au luat banii, cu trilioanele, din impozitele si taxele platite la bugete si s-au aruncat in banci si companii falimentare. Rezultatul: bancile s-au salvat, statele au intrat in colaps. Si-atunci ne intrebam: ce e mai important: un stat sau o banca? Raspunsul oferit de diriguitori a fost, cel putin pina acum – si asta e paguboasa filosofie dominanta – ca banca este mai importanta. Tot sintem in curs de globalizare… Parca vad, pe scheletele saracite ale statelor, inaltindu-se mindrele banci.

Nici reuniunea G-7 de la Marsilia, nici cea ECOFIN de la Wroclaw nu au adus nici un rezultat concret, cei mari nu se mai inteleg. Politicienii dau dovada de cea mai vinovata incoerenta. Nu s-a putut decide nici asupra eliberarii unei noi transe, de 8 miliarde euro, pentru Grecia, fara acesti bani in octombrie nemaiputindu-se plati salarii si pensii in cea mai lovita tara de pe continent, care si-a vindut toate porturile Chinei si a anuntat o crestere semnificativa a impozitelor pe imobiliare. Dar, de data aceasta, cresterea este amenintata si in Asia. Spectrul recesiunii se arata din nou. In Occident, nivelul real al activitatii a revenit la ceea ce a fost in 2009. Presedintele Bancii Mondiale, experimentatul Robert Zoellick, a sunat alarma. Sa vedeti de-acum austeritate! Avem nevoie de un miracol, dar – va rog- altul decit Emil Boc.

Enormitatea mizelor in joc ar trebui sa impuna tuturor. Altfel nu se poate resadi increderea. Iar fara acest ingredient, pietele vor continua sa tremure. Dar guvernele continua sa greseasca. Cine e vinovat de faptul ca Grecia are un sector public hipertrofiat si nu vrea sa-l reduca din cauza amenintarilor sociale? Cine e vinovat ca grecii sint printre cei mai mari evazionisti? Cine s-a imprumutat pe ascuns si a mintit Bruxelles-ul? Nimeni nu poate sari peste umbra lui. Si totusi, Grecia nu poate fi lasata sa se prabuseasca. Ar urma un efect de domino care ar antrena in lovitura majoritatea tarilor europene si ar spulbera moneda si intreaga constructie europeana. Si atunci ce e de facut?

Este nevoie de citeva minti luminate, care sa instituie un federalism bugetar si o armonizare fiscala, in primul rind in zona euro, dar in intreaga U.E., deci solutia la dezintegrare este mai multa integrare. O conducere politica mai ferma, bugete nationale controlate de Bruxelles si, nu va mirati!, o forta armata europeana. Apoi, o diplomatie unica si eficienta, relatii bune cu tarile BRICS plus Turcia si tarile Americii Latine si tarile arabe, comert si investitii.

Se rescriu nu doar relatiile de putere la nivel global, dar e nevoie si de o noua doctrina economica, cea monetarista, ca si cea keynesista fiind epuizate. Avem nevoie de o doctrina care sa genereze crestere si ocupare, dar fara sa ambaleze inflatia si degringolada cursurilor de schimb, deci sa asigure si sanatatea monedelor. Se cauta un mix de ingrediente ale politicilor monetare, bugetare etc., atit de inteligent construit si de bine adaptat, incit sa raspunda unor obiective divergente ale politicilor economice, intr-o situatie de criza. Cine il va produce va deveni erou. Ma tem insa ca nimeni nu-l poate produce sau, in tot cazul, nu-l poate aplica cu mentalitatile actuale, cu esafodajul institutional actual, cu sistemul monetar financiar actual s.a.m.d. Paradoxal, keynesismul a reusit pentru ca venea dupa un razboi mondial si o criza asemeni, apoi monetarismul a reusit pentru ca venea dupa crizele din anii ’70, iar masa monetara era ce nu mai este acum, adica un obiectiv intermediar controlabil. Sa nu se inteleaga, Doamne fereste, ca am considera ca razboiul ar fi o solutie, desi unii oameni puternici chiar cred asta, dupa cum cred in utilitatea crizei, si nu neaparat pentru a extrage lectiile necesare…

Credeti ca de criza datoriilor suverane chiar nu profita nimeni? Nu e aici un atac globalist la adresa vechilor state suverane? Din ce spiritualitate se poate alimenta un astfel de atac? Si intrebarile pot continua, dar importante sint raspunsurile. Iar esenta problemei cred ca sta in schimbarea spiritualitatii dominante din care s-au nascut actualele desfasurari. Extrem de dificil. De aceea spun ca avem nevoie de un miracol. Si el se va produce, dar pentru fiecare in felul sau…

One thought on “Psihodrama euro”

  1. Mihaila Raul spune:

    Foarte interesant articolul dvs. Mi-am pus si eu intrebarea: de ce germanul sa munceasca pana la 65 de ani ca sa sustina pensia grecului care are 60 de ani?
    Poate ca aceasta EU este o constructie gresita.Politic are un sens, ca bariera contra rusilor si piata integrata, dar economic poate fi o belea. Practic, diferentele economice sunt prea mari ca sa nu apara nemultumiri.
    Cred ca guvernele statelor care pierd din aceasta uniune iau in calcul si varianta desprinderii de UE. pentru ca daca cineva castiga, atunci altcineva pierde. Asta e regula.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.