La jumatatea secolului al XX-lea, omul a reusit performanta de a crea mijloacele necesare distrugerii sale si a planetei. Cati ani se vor mai abtine oamenii politici si profesionistii haosului?
La mai bine de un deceniu de la sfarsitul secolului al XX-lea, cred ca avem distantarea necesara pentru a incerca o analiza a principalelor tendinte si fracturi, evenimente si schimbari profunde care l-au marcat. Un secol cu multe crize si dezordini produse si, partial, consumate. Rivalitati imperialiste, razboaie mondiale, crestere economica intrerupta de crize puternice, noi tipuri de organizare a muncii, tehnologii si alte descoperiri extraordinare in stiinta, viteza, noi profeti, dar nici o noua religie, poate doar cea a banului, lumea a devenit tot mai extra-europeana, a fost un secol american, intelectualii si artistii au inregistrat noi pusee de sensibilitate, mercantilizarea destinelor si goana dupa nou au devenit mai intense ca oricind s.a.
Un nou sistem, comunismul, si-a pus amprenta pe acest secol, generind razboiul rece, „sfarsitul istoriei” etc., dar si alte sisteme totalitare, in primul rand fascismul si nazismul, care au lasat in urma sute de milioane de vieti umane pierdute. Alte crize puternice au fost generate de petrol, principala resursa a noii lumi vechi deja, si de gestiunea parca voit paguboasa a monedei. Dupa al doilea razboi mondial, lumea a cunoscut, se spune, „treizeci de ani gloriosi”, urmati de alti treizeci demni de mila… Lumea a cunoscut primul stat teocratic din epoca moderna, in Iran, iar polul economiei mondiale s-a mutat in Asia, cu Japonia pe post de locomotiva, inlocuita apoi de China, aflata intr-o crestere furibunda.
Unele tari s-au integrat, altele s-au dezintegrat, dar statul cunoaste o devolutie de putere, in conditiile globalizarii tot mai pronuntate, care pare sa fie evenimentul evenimentelor contemporaneitatii. A fost secolul in care, pentru prima data, s-a creat o organizatie internationala, sau chiar doua, menite sa asigure pacea mondiala, fara mari reusite, dar mentinind totusi un relativ echilibru intre marile puteri. Sa nu uitam ca este si secolul energiei atomice, al bombei atomice, lumea cunoscind, oripilata, efectele devastatoare ale noii descoperiri. Mai este si secolul informatiei, geneticii si al fizicii teoretice, domenii unde au avut loc cele mai mari descoperiri, in micro si macrocosmos, inclusiv in privinta naturii umane, si s-au produs cele mai formidabile tehnologii, care promit in continuare.
Dezvoltarea economica mai rapida decit cea a structurilor politice a fost o sursa de dezordine, in special in Asia, cu tigrii sai. Noi puteri emergente se afirma, in special tarile BRIC, in timp ce alte tari, in special din Africa, cunosc un proces de marginalizare si de pauperizare progresiva. Vestea buna a continentului negru e caderea regimului de apartheid din Africa de Sud si victoria lui Nelson Mandela. Populatia globului a depasit sase miliarde de locuitori si creste in continuare, in timp ce spectrul malthusianismului bintuie in multe zone.
Toate certitudinile dispar intr-o miscare turbionara ce pare fara de sfirsit. Intregul nostru aparat conceptual si grilele noastre de lectura a realitatii sint date peste cap. Traim un nou fin de siecle, une crise de civilisation. Dincolo de toate aceste destructurari, se afirma un timp global comun, ca si constiinta apartenentei tuturor oamenilor la aceeasi comunitate. Caci secolul trecut a fost dominat de afirmarea unor fluxuri planetare unificatoare: niciodata schimburile comerciale, de informatii si chiar de persoane nu au fost atit de intense. Fictiunea moderna a suveranitatii nationale cedeaza prim-planul.
Capacitatea de comunicare a crescut exponential, apare Internetul si telefonia mobila, de unde o adevarata revolutie informatica, ceea ce poate fi considerata si o victorie asupra spatiului. Tot in acest secol omul a pornit la cucerirea aerului mai intii, apoi a spatiului cosmic. Retelele de transport si telecomunicatii cunosc un boom, ceea ce ni-l aduce pe celalalt mai aproape. Din pacate, dinamica fragmentarii genereaza pretutindeni si ingrijoratoare fenomene de excludere. Economicul apare in prim-planul activitatilor umane, intr-un mod nou si exaltant, comun si tragic totodata. Democratia de piata pare sintagma dominanta a sistemului, producatoare de efecte de mimetism si de contagiune (vezi, de pilda, extinderea Uniunii Europene). A fost si un secol al decolonizarii. Uniformizare si diversificare, lentoare si accelerare (paradoxal, nu?), cresterea interdependentelor mai mult decit oricind, un proces de fractalizare ce si-a pus amprenta asupra vietii cotidiene.
Din punct de vedere stiintific, a fost secolul relativitatii si mecanicii cuantice, al decriptarii genomului uman si clonarii, dar si al unui inceput al cercetarii spatiului cosmic. Secolul s-a mai facut remarcat si prin numarul mare de catastrofe ecologice, de care omul se face, in cea mai mare parte, vinovat. Ierarhiile dintre state au fost mult schimbate, iar importanta organismelor internationale a crescut. Exista in continuare popoare fara tara, iar in curind vor fi si tari fara popoare, datorita intensificarii migratiilor. Rezulta un metisaj demografic, cultural si civilizational. Pe de alta parte, regionalizarea a devenit o miscare creatoare de istorie si de viitor. Puterea se deteritorializeaza, se depersonalizeaza, se dezincarneaza. Transnationalele au devenit si ele globale, in timp ce societatile devin tot mai gri, mai opace, indeterminate, versatile si fluide, se fractalizeaza, se deconstruiesc. Irationalitatea, hazardul, incertitudinea si imprevizibilitatea au devenit actori cheie ai sfirsitului de secol.
La jumatatea secolului al XX-lea, omul a reusit performanta de a crea mijloacele necesare distrugerii sale si a planetei. Citi ani se vor mai abtine oamenii politici si profesionistii haosului? Trebuie sa reinvatam sa traim, sa respectam alteritatea si sa pretuim viata. Viitorul e in miinile noastre. Fiecare secol e caracterizat de un proces specific. Cred ca, pentru secolul trecut, el a fost cel al cresterii non-durabile. Astfel, astazi se pune problema schimbarii modelului de crestere intr-unul durabil, care sa integreze durata in teoriile si practicile cotidiene. Dar aici decalajul dintre vorbe si fapte este cel mai ingrijorator.
