Una dintre motivatiile majore ale ajungerii in stari grave de criza cu privire la accesarea Fondurilor Europene in Romania, in special prin comiterea de nereguli, formularea de avertismente ale Comisiei Europene – mergand pana la spectrul clauzei de salvgardare care sa ne poata aduce imense daune materiale si morale ca tara – este incapacitatea presei de a reactiona in spirit civic si preventiv fata de atacurile la care este supusa capacitatea romanilor de a sustine si genera proiecte viabile pe termen mediu si lung.
Aparent, criza de la APIA i-ar fi lovit in cap pe romani, cand in realitate, alis-verisurile, nepotismul crunt si risipa de acolo fusesera de mult timp tinta multor articole de investigatie pe care si noi le trasesem intr-una din paginile speciale pe care le-am realizat o bucata de vreme intr-un cotidian central.
In acest sens, tabloidizarea presei a atins deja aspecte penibile, cand nu grotesti, pretins subordonate „pietei libere” – inlocuitorul perfect al vointei maselor largi de oameni ai muncii de altadata. Anestezierea vigilentei tipice jurnalismului care se vrea militant sau castrarea acestor capacitati de contracarare a raurilor care misuna nestingherit ar face parte in mod normal din panoplia cu care orice organism de presa din lume ar merita sa se mandreasca. Din nefericire, lucrurile nu stau tocmai asa si in cele ce urmeaza evocam fugitiv doar cateva dintre cauzele ce impiedica la ora actuala ca presa sa poata fi cu adevarat un caine de paza in privinta Fondurilor Structurale:
– lipsa unei specializari solide pe domeniul „investigatie” care astfel nu poate explora din timp zonele negre si problematice ale anevoiosului proces al accesarii;
– respingerea structurala pentru temele aride si terminologiile fatal specializate ca pretext al ne-abordarii unor subiecte ce pot aduce mari pierderi de bani, dar nici nu pot genera rating;
– temele legate de Fonduri nu pot detona fotolii de politicieni, ci vizeaza, in special, practici exagerat birocratice, ce ii protejeaza pe demnitari, dar fragilizeaza prestigiul institutiilor, in ansamblul lor;
– niciun subiect legat de proasta sau incorecta administrare a Fondurilor nu poate constitui un boom de presa in sine, daca nu se vantura catuse sau daca nu cade cel putin un cap de politician la o ora de maxima audienta;
– dupa 1992, perspectiva abordarii civice in jurnalism s-a predat aproape total in favoarea abordarii ingust marketizate, ceea ce a avut loc cu mult mai inainte ca economia autohtona sa devina cu adevarat parte a Pietei Unice Europene;
– creste suspiciunea, alimentata de euro-sceptici, conform careia Fondurile alimentate din banii publici ai contribuabililor europeni au un ritm prea lent de accesare si nu vor reusi sa aduca direct performante rapide si notabile in raport cu cresterea profiturilor in afaceri, mai ales pe fondul dezamagirilor anterioare vis-a-vis de accesarea fondurilor PHARE si ISPA;
– jurnalistii prefera in continuare sa provoace, instige si incendieze in locul de a initia dezbateri, de a deschide polemici de idei, de a indemna la reflectie mai aprofundata, ceea ce creeaza inconvenientul de a nu putea debloca disolutia unor pseudo-mituri nemeritate si de a muta mentalitatile spre un orizont mai deschis al primenirii prin auto-depasire si entuziasm pus in opera.
Deocamdata, nu se vad decat oaze in desert care ar putea debloca situatia, de care profita eventual nu consumatorii sau beneficiarii de fonduri, ci tocmai aceia care nu rezista nici acum tentatiei compromisurilor si fraudarii mai mult sau mai subtil mascate a finantarilor, cu toate antenele si canalele pe care si le-au pregatit de-a lungul anilor. Ar fi mai potrivit ca presa sa se implice din timp in demontarea unor asemenea jocuri, chiar daca aceasta n-ar avea spectaculozitatea initial scontata.