CAPITALISMUL SECOLULUI XXI

La începutul secolului al XXI-lea capitalismul pare să se acomodeze unor noi realităţi, dintre care se detaşează fenomenul globalizării. Acesta rămîne capitalist, dar ajustează trăsăturile capitalismului.

Anii *90 anunţau triumful capitalismului liberal, ca ideologie. Totuşi, după două decenii, avem încă şi alte formule ale sistemului, cum ar fi capitalismul oligarhic sau capitalismul de stat, care pare să funcţioneze cu destul succes în Rusia, China, Singapore, Venezuela, Emiratele Arabe Unite, Nepal ş.a. Dacă  ţările occidentale par să fi cîştigat prima „repriză” a globalizării, ţările asiatice plus Rusia par să anunţe victoria în cea de-a doua „repriză”.

La ultima reuniune de la Davos, Bill Gates a pledat pentru un aşa zis „capitalism creativ”, în timp ce Joseph Stieglitz şi Amartya Sen caută formule de „umanizare a globalizării”, iar Vaticanul identifică „noi păcate capitale” ale societăţii de consum.

Avem, prin urmare, o varietate de expresii şi critici ale capitalismului global actual. Bursa impune o gîndire şi o acţiune redusă la termenul scurt, creind astfel potenţial de criză pe termen mediu şi lung, consumatorismul este criticat dar asigură numeroase locuri de muncă, prăpastia dintre bogaţi şi săraci se adînceşte, cu înregistrarea unor fenomene persistente de foamete pe întinse suprafeţe ale globului, în timp ce alţii îşi aruncă producţia agricolă în mare, se poate observa o resurecţie a protecţionismelor, marele capital în formula transnaţionalelor este cel care face istoria ş.a.m.d.

Iată doar cîteva dintre caracteristicile actualului sistem capitalist, alături de care persistă o serie de întrebări, cum ar fi: Poate fi privatizat totul?; Este a treia cale una de durată?; Este ecologismul noua stîngă? Globalizarea atenuează sau agravează aşa-zisa „ciocnire a civilizaţiilor? Poate Islamul crea şi impune o alternativă la tipul de societate capitalist?; Este posibilă respectarea unei etici a afacerilor globale? ş.a.

Cînd pînă şi sufletele devin mărfuri, într-o lăcomie fără margini, faţa hîdă a capitalismului îşi arată colţii. Cînd pieţele sunt lăsate de capul lor, pagubele colaterale pot fi imense, putîndu-se genera reacţii care să pună în discuţie chiar spiritul economiei libere. În aceste condiţii, trebuie întărită eficienţa guvernării, trebuie investit mai mult în educaţie, iar iniţiativa privată şi gîndirea antreprenorială trebuie dublate de o etică specifică.

Avem de ales între eficienţă şi solidaritate, sau să găsim o mixtură care să le îmbine pe amîndouă. Modelul liberal american nu mai este văzut ca un idol, pentru că e lipsit de moralitate. Dar şi modelul social european este părăsit, pentru că este lipsit de eficienţă. O comparaţie între cele două modele se impune totuşi. Potrivit revistei Foreign Policy din iulie/august 2oo8, coeficientul Gini, care măsoară inegalitatea dintre venituri a crescut constant în S.U.A., de la 34,4% în 1979 la 40,1% în 2000.

În aceeaşi perioadă, el a crescut şi în Marea Britanie de la 28,9% la 37%, în timp ce în Franţa a scăzut de la 32,8%, iar în Germania de la 30,3% la 29%. De asemenea, rata riscului de sărăcie după efectuarea transferurilor sociale e mult mai mare în S.U.A. şi Marea Britanie decît în Franţa şi Germania. La fel, diferenţe semnificative între ţările anglo-saxone şi cele ale Europei continentale observăm şi dacă analizăm ponderile cheltuielilor sociale în P.I.B. Diferenţa e de cca 10%.

În schimb, S.U.A. cheltuie mai mulţi bani pentru un student, deşi au mai mulţi studenţi, decît o face Franţa sau Germania. În acelaşi timp, gradul de încredere interpersonală în Statele Unite este de 40% în 2005, în timp ce Franţa nu a atins niciodată mai mult de 25%. Deci, deşi ponderea cheltuielilor sociale e mai scăzută în Statele Unite, nivelul de coeziune socială nu este afectat. Apoi, în timp ce populaţia americană a crescut continuu, depăşind astăzi 300 milioane de locuitori, prin intermediul imigraţiei darşi al unei rate a fertilităţii destul de bune, ţările europene se confruntă cu mari probleme demografice şi cu rate de fertilitate foarte mici.

Potrivit datelor Băncii mondiale, eficienţa guvernării este mai mare în Statele Unite decît în Franţa şi Germania, deci fondurile sociale, chiar dacă mai mici, sunt distribuite mai eficient. Spre deosebire de europeni, Americanii au reuşit foarte devreme să marginalizeze partidele de stînga şi să limiteze puterea sindicatelor. Rezultatul: americanii lucrează mai mult, au mai puţine zile de concediu, sunt mai puţin pretenţioşi, sunt mai dispuşi să-şi asume riscuri şi se plîng mai puţin. Cu toate acestea, se declară mai fericiţi şi mai satisfăcuţi de viaţă decît europenii.

Astfel, societăţile europene par împotmolite în modelul lor social, deoarece politicienii care ar încerca să-l schimbe nu ar mai fi aleşi, sindicatele ar face grevă, iar economiile europene suportă în continuare cheltuieli sociale mari care, însă, nu duc la creşterea coeziunii sociale, ba dimpotrivă şi, în plus, alimentează tot felul de rivalităţi sociale şi reprimă iniţiativa privată.