Falsul de moneda generator de dezechilibru monetar

Abstract

Following the natural evolution of various relations of production and exchange between people, money was, is and will still remain the most important engine of world. The forgery of any type, especially that regarding currency, is an antisocial acts that can “effectively” disturb the financial system, individuals and legal entities, even the payment and consumer credits system. This is why counterfeit banknotes, coins and other values is more and more frequently associated to the term of „organized crime”.

1.Evoluţia monetară

Pentru a ajunge la formele pe care le îmbracă astăzi, banii au trecut de-a lungul istoriei prin mai multe stadii de dezvoltare[1], desprinzându-se din sfera celorlalte mărfuri şi luându-şi rolul de echivalent general.

Forma „bani” a valorii nu a fost cunoscută, în comuna primitivă[2]. Mijloacele de producţie şi produsele muncii erau în proprietatea comună a obştii arhaice, fără să fie transformate în mărfuri[3] care să facă obiectul troc-ului cum s-a întâmplat odată cu descompunerea comunei primitive ca efect al diviziunii muncii şi al apariţiei surplusului şi al deficitului de anumite bunuri. Trocul şi-a pierdut din utilitate, însă nu a dispărut cu totul niciodată, el rămânând forma de schimb cea mai larg cunoscută şi practicată fiind şi astăzi un mijloc de schimb destul de frecvent utilizat.

Dezvoltarea schimbului de bunuri a condus implicit la dezvoltarea comerţului. Nevoia tot mai acută pentru a simplifica şi uşura schimburile a fost premisa apariţiei anumitor etaloane[4], aşa-numitele mărfuri-echivalent[5]. S-au descoperit[6] şi identificat o mulţime de astfel de obiecte-echivalent sau etaloane premonetare[7] (armele, obiectele casnice, dinţii de mistreţ, de delfin şi de elefant, scoici[8], blănuri, ceai, tutu, sar, grâu, peşte uscat, vite[9], vin, argilă, ceramica etc).

Trecerea de la schimbul direct în natură, de pe o marfă pe alta, la monedă a fost destul de sinuoasă şi destul de îndelungată. Epoca metalului ajunge să răstoarne tradiţia folosirii obiectelor premonetare în intermedierea din cadrul schimburilor. Metalul a fost preferat pentru calitatea constantă şi pentru uşurinţa în prelucrare, divizare, transport şi de depozitare. Totuşi , metalele nepreţioase – cuprul, fierul, bronzul, plumbul[10]– ca mijloc de schimb, (fiind corozive, având greutăţi prea mari, etc), nu au satisfăcut omenirea pe deplin, marele rol de echivalent de schimb revenind aurului si argintului[11].

Revoluţia monetară a fost însă marcată de apariţia[12] monedei lenticulare[13] care are formă de disc, plată şi bătută. Ea cumulează pentru prima dată mai multe funcţii: măsură a valorii, mijloc de circulaţie, postura de mijloc de plată, şi, tot ea este cea care stabileşte identitatea etnică şi teritorială, poziţia economică, politică, militară şi blazonul emitentului în sistemul politico-economic al timpului, creând o poziţie privilegiată în societate celor care o deţineau, inclusiv persoanelor specializate în confecţionarea[14] sau fabricarea acesteia. Totodată permite o activitate mult simplificată a celor care o intermediază sau o tezaurizează. Existenţa în circulaţie a acestui nou etalon monetar favorizează şi apariţia infractorilor specializaţi in furt şi fals.

Dreptul de a bate (emite) monedă a fost, de la începutul secolului al XIV-lea, odată cu formarea statelor moderne, un atribut exclusiv al conducătorilor, iar, ulterior, în puterea statului, ca unică autoritate în stare să emită monedă.

Acumulările de capitaluri, marile descoperiri geografice, dezvoltarea continuă a comerţului şi mondializarea relaţiilor economico-sociale au generat un nou suflu în materie de circulaţie a banilor – în marile oraşe, (Veneţia, Florenţa, Viena, Paris, Londra etc), puternice centre comerciale, apar şi se dezvoltă treptat băncile[15].

Cele mai temerare euforii financiare, dar şi momentele de panica monetară sunt atribuite[16] secolului al XVI-lea, când utilizarea monedelor de metal, lovită de handicapuri diverse (uzarea excesivă, conţinutul dubios de metale preţioase, falsificarea acestora), a indus apariţia sistemelor organizate, responsabile, pentru coordonarea şi controlarea circulaţiei banilor, a emiterii lor, care să ţină în acelaşi timp şi frâiele sistemului financiar.

Epoca banilor de metal preţios începe să apună odată cu apariţia şi intrarea în circulaţie banilor de hârtie[17] – bancnota – bani care se bucura de anumite avantaje[18] incontestabile.

Viteza cu care s-au dezvoltat relaţiile comerciale precum şi avântul raporturilor băneşti între diverşi agenţi economici au impus o reală diversificare a mijloacelor de plată[19], dar odată cu acestea şi o simplificare a acestora. Spre exemplu : moneda scripturală de o mare utilizare şi la fel de mare varietate de forme sub care se prezintă (titluri de credit, cecuri, cambii), banii electronici[20] (cunoscuti ca e-gold, e-money, electronic cash, electronic currency, digital money, digital cash sau digital currency).

2. Scurtă istorie a banilor pe teritoriul României

Schimbul monetar[21] pe actualul[22] teritoriu al ţării noastre apare la sfârşitul epocii bronzului[23]. Procesul de adoptare a monedei metalice a fost destul de rapid şi a fost stimulat de contactul puternic cu oraşele elene de la Marea Neagră

Drahma de la Istros (cca. 480 î.Cr.) este cea mai veche emisiune monetară din spaţiul românesc. Mai circulă: stateri[24] şi tetradrahme, kosoni[25], denari imperiali romani[26] (sec. al II-lea î.Cr) etc. Pătrunderea monedei romane continuă în spaţiul fostei provincii Dacia şi în zonele extracarpatice adiacente şi după retragerea administraţiei şi armatei romane de la nord de Dunăre (271 d.Cr.).

Moneda bizantină[27], la îceputul evului mediu, preia funcţia de instrument de schimb în ţinuturile româneşti, rol îndeplinit până în secolul al XIV-lea. După anul 1000, tot aici au început să circule şi monedele statelor suverane vecine.

Primele[28] monede ale Ţării Româneşti (1364-1377), erau de argint şi se numeau ducaţi – cele mai mari, dinari – cele mijlocii şi bani – cele mărunte. În Moldova[29], primele monede – groşii de argint – au circulat intre anii 1378-1394. Monetăria transilvăneană[30] funcţionează de la începutul secolului al XIV-lea, dar Transilvania a emis monedă proprie ca Principat autonom sub suzeranitate otomană între anii 1551-1690, apoi sub suzeranitate austriacă, între 1690-1780.

În secolul al XVII-lea, circulaţia monetară în Ţările Române a fost dominată de talerul-leu[31] al Ţărilor de Jos, monedă care pătrunde rapid şi adânc în economia Principatelor[32], dar şi în mentalitatea colectivă. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, după dispariţia lui din circulaţie, talerul-leu a devenit monedă de calcul. Denumirea s-a încetăţenit într-atât încât, la 1867[33] a devenit unitatea monetară a Principatelor Unite (Ţara Românească şi Moldova). Leul a devenit moneda naţională la 3 martie 1870, fiind împărţit în 100 de bani[34].

Unirea Principatelor a determinat instituirea sistemului monetar unic la nivel naţional, cu o monedă purtând denumirea de romanat, cu subdiviziunile: banul (1/10) şi centima (1/100).

Primele bancnote româneşti – biletele ipotecare[35] (emisiunea lor a fost garantată prin valoarea moşiilor la data respectivă) a generat o adevărată revoluţie în toate domeniile de activitate, având rolul de a fi impulsionat preocupările băncilor, circulaţia mărfurilor şi a schimburilor comerciale. Ele au circulat până în 1912.

Primul război mondial a fost cel care a desfiinţat emisiunile de monedă din metale preţioase[36] (aur şi argint[37]), acestea devenind excepţii şi fiind practicate numai cu ocazia unor evenimente cu totul deosebite din viaţa ţării.

Având în vedere că fenomenul infracţional al falsului de monedă priveşte şi afectează întreaga comunitate internaţională şi că numeroasele abuzuri şi falsuri monetare produse atât în timpul, cât şi după primul război mondial în scopul fraudării[38] şi al destabilizării unor state, în 1929 la Geneva, în cadrul unei conferinţe, a peste 30 de state a fost adoptată Convenţia asupra falsificărilor de monedă[39], acesta intrând în vigoare în februarie 1931.

Al doilea război mondial, pe lângă toate ororile pe care le-a produs, a însemnat de asemenea şi un cataclism economic, o sărăcire a populaţiei în toată Europa. Acest dezastru şi-a pus amprenta şi asupra circulaţiei monetare[40] din România. Inflaţia, preţurile exorbitante şi posibilităţile cu totul limitate ale populaţiei au dus la o creştere considerabilă a infracţionalităţii monetare. Totuşi, această perioadă a fost marcată de numeroase reforme monetare, însă necunoaşterea de către populaţie a caracteristicilor noilor monede a favorizat încă o dată falsul.

În ţările comuniste, deci şi în România, a fost mult diminuată circulaţia bancnotelor străine, atât de restrânsă încât operaţiunile cu mijloace de plată străine sau deţinerea acestora era pedepsită de lege. Pe de altă parte era imposibilă folosirea lor chiar şi pe plan extern. Această situaţie a făcut ca în menţionata perioadă contrafacerea sau falsificarea de bancnote străine să nu prezinte aproape deloc interes.

Odată cu anul 1990, Europa Centrală şi de Est începe să se reintegreze în procesul de liberă circulaţie a mărfurilor, a persoanelor şi a valorilor cu toate consecinţele ce decurg din aceasta asupra cursului monetar. Deţinerea şi operarea cu mijloace de plată străine nu mai constituie acum infracţiune, iar libera circulaţie a persoanelor determină şi intensifică libertatea de mişcare a monedelor străine.

Dat fiind faptul că moneda românească s-a depreciat în continuu, ea nu a mai constituit un mijloc de tezaurizare, aceasta circulând permanent. Obiect al tezaurizării au început să-l formeze bunuri sau valori apreciate ca fiind stabile sau cotate mai bine în viitor. Atenţia românilor se îndreaptă tot mai mult spre monedele străine, monede care se bucură de stabilitate şi care au tendinţa unor creşteri continue în comparaţie cu monedele naţionale.

3. Evoluţia fraudelor monetare şi a falsului de bani.

Prin fals se înţeleg mai multe lucruri, şi anume: „ceva contrar adevărului, mincinos, neîntemeiat, care are numai aparenţa adevărului, neautentic, artificial”[41]; „denaturare/ denaturat, înşelare/ înşelător, contrafacere/ contrafăcut, plăsmuire, deformare, escamotare, neautentic, artificial, neadevărat, fabricat, schimbat, alterat, prefăcut, simulat, mincinos, făţarnic, ipocrit, înşelător, perfid, viclean, şiret”[42]; „ceva care se pretinde a fi altceva decât este el în realitate” ^[43].

În Comuna Primitivă şi ulterior în Antichitate, falsificarea era o modalitate frecvent utilizată de anumite persoane pentru a avea acces la bunurile economice. Motivele: lipsa reglementărilor în domeniu, a unor instrumente adecvate şi mai ales a instituţiilor care să acţioneze, să controleze şi să sancţioneze pe numeroşii falsificatori şi escroci.

Intermediarii în procesul de schimb, obiectele premonetare, cum au fost argila, ceramica, scoicile şi altele, puteau fi foarte uşor modificate prin diverse modalităţi de fasonare, vopsire, şlefuire. Apariţia monedei lenticulare nu a redus încercările de falsificare, de contrafacere, ci, dimpotrivă, falsurile s-au înmulţit şi perfecţionat, primii autori de bani falşi fiind persoane fizice, care operau izolat şi artizanal, cu mijloace rudimentare şi pe o scară restrânsă, cu motivaţii diferite şi consecinţe diferite. Acestora le-au urmat autorii de mari falsuri.

Numeroasele falsuri şi contrafaceri, precum şi mulţimea celor înşelaţi, au condus la primele reglementări oficiale (Grecia, Roma şi Orientul Antic) care acordau numai statului dreptul de a bate monedă, precum şi la apariţia a numeroase legi prin care cei deprinşi cu „arta” contrafacerilor monetare erau drastic pedepsiţi, cum ar fi „Lex Cornelia de Falsis[44]”.

Interesant este faptul că multe din marile fraude monetare au fost promovate chiar de către emitenţi[45]. În această situaţie s-a aflat conducătorul Atenei, Hippias, care a domnit intre 527 – 510 î. Hr. şi care a fost autorul retragerii de pe piaţă a monedelor aflate în circulaţie[46]. După opinia noastră acesta poate fi considerat precursorul practicilor legate de abuzurile monetare, de acoperire a deficitelor de producţie a mărfurilor prin creşterea masei banilor sau a volumului de numerar în circulaţie, procedee, care alături de alţi factori duc la inflaţie şi depreciere monetară.

Circulaţia unor monede false a fost atestată[47] atât în Dacia din perioada de dinaintea ocupaţiei romane, (fapt dovedit de descoperirea a patru ştanţe cu care se băteau monede romane) cât şi în timpul dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal (monede geto – dacice, care imitau aproape perfect monedele romanice). Modalităţile de falsificare continuă să existe în timpul Imperiului Roman, precum şi în perioada feudalismului[48] când circulau în concomitent[49] monede de argint şi bronz (bilon[50]), având aceeaşi valoare, mărime şi chiar tipologie, metalul fiind însă cel care era diferit.

Utilizarea generalizată a monedei şi mai târziu a bancnotei[51], aduce după sine în majoritatea statelor lumii o creştere a fenomenului infracţional, manifestându-se chiar o internaţionalizare al falsificărilor (punerea în circulaţie de monedă contrafăcută), metodele evoluând tot mai mult, falsificatorii punându-şi la punct tehnici de imitare şi contrafacere din ce în ce mai performante.

Ruperea echilibrelor monetare, la începutul anilor ’20 când economia mondială a suferit o severă criză de reconversiune reflectând dificultatea de a readapta economia de război condiţiilor de pace, a favorizat apariţia falsurilor în masă ce au afectat si au provocat haos în multe state (Olanda, Portugalia, Germania, România). Aceste catastrofe care au afectat atât de puternic sistemele monetare[52], politico-economice din atât de multe ţări au dus la încheierea mai multor tratate şi convenţii[53] privitoare la stoparea acestui flagel, tocmai pentru adoptarea unei legislaţii uniforme cu sancţiuni pe măsură.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu evidenţiază o situaţie mai bună în privinţa infracţiunilor de fals. Europa postbelică, secătuită de ororile războiului, se confrunta cu probleme extrem de serioase în privinţa falsificărilor din domeniul monetar. Monede ca lira engleză, dolarul american, pesetas-ul spaniol, moneda elveţiana, belgiana, olandeză, germană, cunosc o recrudesceţă a falsificării. Situaţia ajunsese cu atât mai acută cu cât falsul a fost ridicat la nivel de politică de stat[54] tocmai pentru a târî în mizerie economiile naţionale ale unor ţări importante ca putere din Europa (regimul hitlerist a tipărit 150 milioane de lire sterline urmărind ruinarea economiei Marii Britanii), şi chiar din alte zone ale lumii (cazul Spaniei pe al cărei teritoriu afacerile cu falsuri de bancnote prospera, găsindu-şi aici un mediu propice).

Urmând evoluţia generală a omenirii, odată cu perfecţionarea decontărilor fără numerar[55], hoţia în domeniu a ajuns de la „diligenţe şi tezaure” atacate la fraudele electronice (persoane numite hack-eri, interceptează tranzacţii comerciale şi decontări ori pur şi simplu sparg protecţii la calculatoarele băncilor). Celebrele urmăriri de convoaie monetare şi spargeri de bănci au rămas de domeniul trecutului şi al filmului de suspans. Astăzi, rareori hoţii de „clasă” se mai luptă cu grilaje, blindaje, sisteme de alarmă şi echipaje umane de pază şi protecţie. Mai marii lumii interlope au trecut la sustragerea din conturile bancare prin intermediul card-urilor contrafăcute[56] şi plasate în diferite părţi ale lumii, prefaţând tendinţa de globalizare oficială a falsurilor, contrafacerilor şi furturilor. Mai nou, în ţările în care internet-ul este la modă, furtul electronic este şi mai „acasă”.

4 Combaterea falsului de monedă şi a efectelor acestuia în România.

Principalul efect pe care îl provoacă falsul de monedă este creşterea masei monetare din care decurge inflaţia, unul dintre cele mai perverse dezechilibre marcoeconomice actuale.

Pe parcursul evoluţiei fenomenului monetar, inflaţia s-a manifestat întâi sub forma devalorizării voite[57] (falsificării) banilor metale preţioase (separarea conţinutului nominal al monedelor metalice, mai mare, de conţinutul lor real, mai mic, diminuat prin falsificări repetate şi pe căi diverse). A urmat inflaţia banilor de hârtie convertibili sau nu în aur, ajungând în forma cunoscută la această dată.

În plan social inflaţia erodează puternic economiile populaţiei, în contextul în care acestea nu sunt protejate prin dobânzi real pozitive, afectând mai grav categoriile de populaţie cu venituri fixe (pensionarii, bursierii, beneficiarii ajutoarelor sociale), comparativ cu alte categorii (salariaţi,, acţionari, proprietari), ale căror venituri evoluează în acelaşi sens cu inflaţia, dar de regula mai lent decât aceasta. Agenţii economici, sistemul bancar, investiţiile, poziţia financiara a statului, într-un cuvânt întreaga societate este puternic afectata în sens negativ de fenomenul inflatiei care erodeaza puterea de cumparare a monedei descurajând investitiile si cresterea economica.

În România, lupta împotriva inflaţiei reprezintă obiectivul principal pentru o creştere economica sustenabila pentru bunăstarea cetăţenilor[58], B.N.R fiind instituţia însărcinata prin lege(312/2004) în această direcţie.

B.N.R. si-a propus ţintirea directa a inflaţiei[59], care este privita drept o etapa superioara în stăpânirea fenomenului inflaţionist si parte integranta a procesului de convergenta economica cu tarile Uniunii Europene. Un rol esenţial în funcţionarea acestui regim revine ancorării anticipaţiilor inflaţioniste la nivelul obiectivului de inflaţie stabilit de banca centrala, şi stakeholders (guvern, sindicate, patronate, public).

Evoluţia fenomenului criminalităţii[60] economico-financiare se află în strânsă corelaţie cu dinamica întregului ansamblu economico-social, constituind o reflectare indirectă[61] a disfuncţionalităţii acestuia. Activitatea de prevenire şi combatere a criminalităţii a impus realizarea unei strategii globale care include măsuri economice, sociale, tehnico-organizatorice şi legislative referitoare la toate sferele economico-sociale[62].

În lupta împotriva criminalităţii organizate şi a corupţiei sunt angrenate instituţiile statului de drept cu responsabilităţi în realizarea, protejarea şi afirmarea intereselor fundamentale ale României. Ministerul Public, pilonul principal[63] între instituţiile statului implicate în combaterea criminalităţii organizate[64], prin atribuţiile sale specifice are rolul de conducere şi coordonare a întregii activităţi de cercetare penală efectuată în scopul reprimării acestui fenomen infracţional.