Lumea postamericana (I)

“Economia mondiala semana cu o masina de curse – scumpa, cu o acoperire incredibila si capabila sa functioneze la o viteza care iti taie respiratia. In ultimul deceniu toata lumea a mers cu ea si a simtit adrenalina si extazul. Era o singura problema: s-a dovedit ca de fapt nimeni nu stia sa conduca o astfel de masina”. (Fareed Zakaria)

Traim vremuri istorice, despre care se va scrie zeci de ani de-acum incolo, caci o criza ca asta se intalneste, probabil, o data la un secol. Anul 2008 a inregistrat o scadere a valorii nete reale in economia globala de 40 trilioane de dolari, precum si cel mai mare faliment din istorie, cel al bancii Lehman Brothers, nationalizari masive si programe de bailout de alte trilioane de dolari, tari intregi in faliment si armate de zeci de milioane de someri.

Cum s-a ajuns aici? Ne explica Fareed Zakaria in cea mai recenta carte a sa, Lumea postamericana, tradusa si publicata la noi la un an dupa Viitorul libertatii, de catre aceeasi excelenta editura Polirom, Iasi, 2009.

Principala cauza o constituie “exuberanta irationala” (Alan Greenspan) a pietelor, in conditiile disparitiei reglementarilor specifice si comportamentului speculativ, lacom si hraparet al “baronilor escroci” (Alan Greenspan) ai marii finante.

In ultimii 20 de ani, economia mondiala a mers atat de bine, incat multi au inceput sa creada ca totul este posibil. In ultimii zece ani (1998-2008), economia mondiala s-a dublat, crescand de la 31 la 62 de trilioane de dolari, in conditiile unei inflatii reduse. In 2006 si 2007, 124 de tari au inregistrat rate de crestere economica de peste 4% pe an.

Aceasta crestere fara precedent s-a datorat unui cumul de factori politici, economici si tehnologici. Din punct de vedere politic, sfarsitul razboiului rece a adus o perioada de relativa stabilitate, cu mai putine razboaie si violente politice, stabilitate propice dezvoltarii.

Din punct de vedere economic, capitalismul pietei libere a ramas singurul model viabil, extinzandu-se aproape pretutindeni.

Barierele comerciale au cazut, schimburile s-au intensificat, ca si investitiile, s-au creat locuri de munca numeroase, datoriile statelor au scazut, iar accesul la bunastare a devenit mai oportun ca oricand.

Bancile centrale au devenit actori principali in pilotarea economiilor, obtinand succese remarcabile in combaterea inflatiei, actionand anticiclic, astfel incat fluctuatiile ciclice clasice au devenit mai temperate si impulsionand cresterea printr-o creditare atragatoare si produse financiare tot mai complexe.

In 2007, doar 23 de state mai aveau rate ale inflatiei cu doua cifre, iar o singura tara, Zimbabwe, suferea de hiperinflatie. Din punct de vedere tehnologic, revolutia informatica a sustinut globalizarea si cresterea economica. Costurile comunicatiilor au scazut foarte mult, a crescut extrem viteza de tranzactionare, iar informatia a devenit un factor principal de productie.

Toate acestea au insemnat, insa, si mai multa incertitudine, mai multa volatilitate, mai multe riscuri. S-a mers prea departe cu economia virtuala si falsurile contabile, cu speculatia financiara, cu creditarea, cu supraconsumul si investitiile cu grad ridicat de risc. Vremurile bune pareau a fi fara sfirsit.

“Economia mondiala semana cu o masina de curse – scumpa, cu o acoperire incredibila si capabila sa functioneze la o viteza care iti taie respiratia. In ultimul deceniu toata lumea a mers cu ea si a simtit adrenalina si extazul. Era o singura problema: s-a dovedit ca de fapt nimeni nu stia sa conduca o astfel de masina” (p.13).

Pe Wall Street s-a produs un fel de selectie naturala inversa. ADN-ul institutiilor financiare s-a metamorfozat intr-un mod periculos, acestea asumindu-si tot mai multe riscuri. Astfel au pierdut controlul asupra capitalului.

Miezul problemei l-a constituit cresterea continua a datoriilor, in special in S.U.A. Datoriile menajelor au crescut aici de la 680 miliarde de dolari in 1974 la 14 trilioane dolari in 2008, dublindu-se in ultimii sapte ani.

In medie, o familie are o datorie de 120.000 de dolari. La acestea se adauga datoriile administratiilor locale si statale, datoriile firmelor, plus imensul deficit federal, care a crescut de la 3 trilioane in 1990 la 11 trilioane dolari in 2008. America a devenit o tara de datornici.

Dar Statele Unite nu ar fi putut sa se indatoreze atit de mult daca nu gasea creditori, in primul rand China si Japonia. Economisirea in exces din Asia si consumul in exces american merg mina in mina (Niall Ferguson lansand denumirea de Chimerica cu acest sens). Pe total, sistemul parea echilibrat, dar cele doua aspecte nu sint normale (Dani Rodrik). China detine 10% din obligatiunile de stat americane si are economii de 2,4 trilioane de dolari.

Astfel, beneficiind de o finantare de 40 de miliarde dolari pe an din partea Chinei, americanii au continuat sa angajeze credite cu dobanzi mici (bani ieftini), in special pentru locuinte, incurajand “o orgie de inovatii financiare, imprumuturi si cheltuieli” (Martin Wolf).

Pe termen lung, in ciuda masurilor anti-criza adoptate, situatia nu pare sa se schimbe foarte mult. Administratia Obama continua sa sustina cheltuieli mari, in special pe tehnologie si de ordin militar, dar si in domeniul social (sanatate), iar banii ii ofera tot China, care astfel isi mentine principala piata pentru exporturile sale – principalul vehicol al cresterii sale economice. Dar, treptat, China a inceput sa se reorienteze spre piata interna, sa stimuleze propriul consum si investitiile indigene, ceea ce poate duce la sciziune. Iar daca aceasta se produce, putem spune adio globalizarii; lumea va redeveni bipolara.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.